„O vară ce nu mai apune” de Radu Sergiu Ruba

De regulă, îmi stabilesc un titlu-sinteză pentru prezentările de carte. De data aceasta, n-a mai fost nevoie. Titlul cărții lui Radu Sergiu Ruba este, în sine, o metaforă-evantai spre care converg toate cele douăzeci și două de capitole, inclusiv Cuvântul înainte și Epilogul. Este, așa cum se poate observa destul de ușor, o imagine simbolică a luminii eterne, prinsă în palpitul cromatic al unei amintiri estivale, legată și aceasta, la rândul ei, de pierdere treptată a vederii unui preadolescent. Autorul însuși, care își fixează acest moment pentru totdeauna:

„Ne luase mama, în vara aceea a lui 1965, pe mine și pe sora mea, Lia, și ne dusese la Eforie Sud. Aici mi-a incendiat retina și mi s-a cristalizat pentru totdeauna în memorie cel din urmă rest de lume, de spațiu, de cosmos, o linie de aur, găsită cu greu și pierdută îndată, o rază indirectă, deviată, adierea unei răsfrângeri…” (pag. 14)

Din această amintire îndepărtată, de la 11-12 ani, se desface și se conturează un destin. Iar dacă acest volum autoficțional ar fi o carte motivațională, destinul lui Radu Sergiu Ruba ar intra sub semnul generos al unui învingător. Cartea sa este însă mai mult decât atât, din fericire. Suntem suprasaturați de sfaturi și metode, de scheme care să-ți asigure succesul etc. Suntem sătui, de asemenea, de romanele în care se ridică tot felul de eroi nutriți din schilodiri și din spaime și din părăsiri care-i fac mereu și mereu puternici, rezistenți.

Radu Sergiu Ruba alege să vorbească despre sine prin ceilalți: părinți, colegi, prieteni, vecini sau simple cunoștințe. Când ochiul propriu-zis se închide, cel interior se deschide, dilatându-se sau contractându-se, după caz. Căci orb nu este cel care își pierde vederea într-un mod sau altul, ci doar acela care nu învață sau nu vrea să vadă:

„Numai că din privirea mea, cea venită de departe, lumea nu dispăruse (…) Era mijloc de noiembrie și vara din ochiul meu ciudat și invizibil, ascuns, nu dispăruse. Nici șalul galben de la gâtul profesoarei mele favorite nu se îndepărtase de chipul ei, nici halatul de doctor al dascălului Sorin Secășan și nici pantofii lui roșietici (…) Spre iarnă, mă dumirisem: vederea se ascunsese, plecase de tot. În schimb, rămăsese undeva în mine, nu-mi dădeam seama unde, vara aceea în nesfârșită scăpătare, străpunsă uneori de tăișul razei de la marginea mării, ultimul fulger care-mi trecuse pe dinainte, târând cu el întreaga lume. Căci, de atunci încoace, totul a fost să fie închipuire”. (pag. 14-15)

O închipuire fecundă, în prelungirea lumii trăite și asumate până la 12 ani. Fiecare capitol este o astfel de prelungire, aducând înaintea cititorului figuri pitorești sau exotice, atitudini de viață, alegeri, încercări. Rătești, satul „primelor amintiri”, situat undeva între Sătmar și Cluj, devine locul magic, recuperat prin scris. Este o localitate cu multe familii de șvabi, prilej pentru autor să facă nițică istorie și geografie. Biografia face, la rândul ei, tot felul de bucle. Aci sunt amintiți, cu drag și nostalgie, prieteni din copilărie precum Zoli, Vilmoș sau Ion Caița, dincolo este evocată figura paternă, amestec de tandrețe și asprime, primarul Răteștilor, a cărui înjurătură haioasă era „Cocosteaua voastră de prunci!”. Sau bătrânul Weisz, din cărțile căruia a deprins a citi. Despre avatarurile familiei Weisz se deschid alte pagini, din care aflăm cum au fost deportați la Auschwitz, cum prima soție și trei dintre cei patru copii pieriseră. Cu Mari neni, a doua soție, are alți copii, pe Klari și pe Zoli. Fata pierdută, Clara, se întoarce la un moment dat acasă, dar ruptura dintre tată și fiica din prima căsătorie este definitivă.

Alternând amintirile îndepărtate cu prezentul, scriitorul inserează aici o scenă despre întâlnirea lui cu Zoli și Edna, logodnica acestuia, o întâlnire menită să sublinieze distanța afectivă pe care timpul o aduce cu sine:

„După ce au plecat, m-am dumirit că, afară de a-i năuci, nu le oferisem nimic. Nu-i invitasem nicăieri, într-un loc unde să fim numai noi, eventual cu prietenii de aceeași vârstă (…) Apărusem în fața lor în pantaloni scurți și-n șlapi, într-o bluză de casă, fumând țigări chinezești puternic aromate, pufăind îndelung în căutarea câte unui cuvânt mai epatant, făcusem paradă de cultură mai mult ca să mă aud pe mine decât pe ei și apoi mă întorsesem în colivie”. (pag.77)

Deși nu glosează nicăieri pe marginea handicapului fizic, nu face abstracție de el; chiar dacă, treptat, părinții, rudele și prietenii se conving că, departe de a se plânge sau de a se folosi de infirmitatea sa, tânărul își croiește curajos propriu drum, stăruie totuși amărăciunea, revolta, dorința de a nu se da bătut. Celelalte simțuri se ascut.

Puterea aceasta, forța de a-și reconfigura existența îi vine, în mod sigur, de la „mama Floare”, străbunica autorului pe linie maternă. Mama Floare este un „personaj” puternic, iar paginile în care scriitorul îi reface traiectul, din tinerețe și până va închide ochii, sunt extraordinare. Un fel de „femeie în țara bărbaților”: frumoasă, ageră la trup și la minte, cu o voință de fier, capabilă oricând să o ia de la capăt. Peripețiile pe tărâmul Americilor ar putea constitui, ele singure, o altă carte.

Din poveștile ei cu „strigi, diavoli, vrăjitoare, motohalițe, pricolici, iele”, copilul de odinioară și bărbatul de mai târziu înțeleg cum e alcătuită viața. Aventura americană, traversarea oceanului și confruntarea cu o lume diferită, dragostea sub toate formele ei, curajul și optimismul de a reclădi ceea ce îți este furat, toate acestea sunt, peste timp, mărturia unui arbore genealogic puternic, rezistent. Nimeni nu mai știa, de fapt, când, în ce an se născuse Floare. Portretul, întregit peste ani de strănepotul ei, înfățișează o femeie care învinsese deja timpul:

„Era bunica maică-mii. Bărbatul îi murise în nu știu ce an, pe străbunicul vasăzică nu l-am cunoscut. Văduvea în casa ei din Pișcari, iar mama s-a gândit să n-o lase singură, ci s-o aducă la Rătești, să aibă grijă de mine și de soru-mea, Lia. Era o bătrână slabă, uscată, de talie mai degrabă mijlocie, oricum – nu măruntă. Se îmbrăca numai în negru, pe cap purtând o năframă tot neagră. Își aduna părul alb într-un conci, prinzându-l c-un ac mare, de oțel, în formă de U, și ne arăta adesea cum făcea: țeapănă, în negru de sus până jos, ușor adusă de spate, stătea înaintea câte unei adunări de musafiri, ținea în mână un păhăruț de pălincă și nu-l mântuia până nu le cânta ălora ceva ori până nu-i împungea cu vreo vorbă”. (pag.101)

Din cartea lui Radu Sergiu Ruba pot desprinde multe pasaje pe care le-am însemnat în timpul lecturii. Cele mai multe dintre ele sunt despre acest fascinant „personaj” feminin, întruchipat de străbunica Floarea Pomnean, Flory pentru americani. Căci pentru ea, îndepărtatul continent este, în fond, tot o lume fabuloasă, plină de strigi, iele, pricolici și altele asemenea:

„Credea în Lumea Nouă la fel ca în lumea Ielelor ori a Frumoaselor, cum mai cutezau unii să le spună. Era încredințată că poate întâlni America oricând și oriîncotro ar merge, așa cum, în ziua dinainte de Sânziene, venind cu maică-sa cu sacii de făină de la moară, a întrezărit pe câmpie un fel de roadă de lumină. Soarele stătea să scapete, iar drumul lor nu putea să treacă decât pe lângă hora aceea. Era într-adevăr un joc învârtit al unor femei tinere și atât de frumoase, că strălucea văzduhul în jurul lor”. (pag. 112)

Cele două femei, mamă și fiică, laudă jocul zânelor, iar ele, bucuroase, le urează să li se înmulțească mereu făina în saci și în casă…

Așa cum remarcam și în prima parte a prezentării de carte, Radu Sergiu Ruba scrie despre sine prin ceilalți. Acolo trebuie căutat, în miezul și în întrezărirea unor povești care-i rotesc pe cei dragi în jurul lui, al unui copil care-și va deschide ochiul dinlăuntru mai devreme decât ar fi fost nevoie. Sau, cine știe, privită prin acel ochi, lumea aceasta este, dacă nu frumoasă, măcar suportabilă…

O vară ce nu mai apune, Radu Sergiu Ruba