Volumul recviem pentru nuca verde este straniu. Începând cu titlul. Poemele au toate o formă narativă captivantă, uneori însă apar zone obscure care intrigă, dar care și potențează originalitatea discursului. Ritmul sucombă ca în niște detonări controlate. Tăieturi, rupturi, forțări, toate sunt folosite de Ioana Geacăr în scopul evitării previzibilului. Iată, de exemplu, poemul de deschidere, numit… the end. Logica primelor trei versuri ne este familiară, conduce spre o desfășurare pe care avem senzația că o intuim: „stau la fereastră să văd/ cum moare planeta/ un porumbel vine spre mine se izbește de geamul închis”.Următoarele două ne îndepărtează însă brusc de „resorturile sugestiilor automate”, cum bine spune Răzvan Țupa pe coperta 4 a cărții: „de-a lungul drumului comerciante de fructe mici de pădure/ levitează cu o aură vineție”.

 

Simplu exercițiu suprarealist? Simbolistică ermetică? Greu de spus. Cert este că poezia Ioanei Geacăr reușește să te țină captiv, nu flutură un steag în fața cititorului, nu semnalizează unde e ieșirea, unde e soluția, nu vine cu concluzii categorice, ci abia pulsează trist în carnea singurătății, singurătate ca un clopot de sticlă.

 

Rar poți găsi atâta tristețe într-o carte (nu îi pun la socoteală pe mulții poeți care mimează tristețea). Aerul rămâne singura prezență adevărată din existența poetei: „în orașul ăsta/ doar aerul mă recunoaște” (povestea elizei. în rouge); „aerul se lasă tot mai greu îmi înfășoară mâinile și picioarele” (mai stăm?). O aneantizare a dimensiunii umane domină starea de spirit a autoarei, în ciuda dorinței de a se „întoarce”: „aș avea curaj s-o iau de la capăt?/ s-ajung mereu sus/ ca o bulă norocoasă de aer în/ apă?” (zidit/tidiz); „într-un bol uriaș aruncate de-a valma trupuri de/ oameni și animale zemuri încinse/ mai e un pic/ aș vrea să pot să mai îmbrățișez pe cineva caut/ în amintire sub pleoape/ dar nu e decât o mulțime aidoma celei din fața mea/ în aerul alb desenez urme de-ntoarcere” (praf de vitralii/ sfumato/); „strecurăm aerul printre degete/ cu ochii închiși mergem cu spatele și accelerăm” (ziua abia a-nceput).

 

Poezia e o formă de supraviețuire, chiar dacă simți că ești deja terminat: „mort fiind să te-nalți printr-un poem/ ca prin copcă după o gură de aer” (față/verso). Un joc de lumini și umbre domină întregul volum, lumina trece eliberator, curge, fluidizează, umbra caută să închidă, să corupă, să ascundă. Totul se desfășoară mai ales la nivel vizual, ceea ce nu înseamnă că cititorul nu recunoaște sunetul apăsător al acestor poeme [„degeaba îți acoperi urechile/ zgomotul cel mare e înăuntru” (nu fi trist sunt de partea ta)].

 

Sunt multe scene puternice în recviem pentru nuca verde, tensiunea neslăbind aproape niciodată, sporadicele irizări ale unei povești de dragoste fiind singurele momente în care autoarea lasă garda jos.

 

O furie abia ascunsă dă naștere unui extraordinar tablou, amintind oarecum de indivizii identici ai lui Magritte: „un șir de indivizi vin cu același gest/ unii poartă după ureche un creion ai observat/ ca tipul de la pompe funebre care e preocupat de confort/ și te-mbie să-l ajuți: e destul de comod?” (șiraguri albastre).

 

Păcat însă că acest volum atât de special a trecut aproape neobservat, discreția autoarei fiind poate o explicație, căci la noi trebuie să țipi, să dai din coate, nu poți face pe solitarul, lăsând cărțile să vorbească în locul tău.

 

recviem-ioana-geacarEditura: Casa de pariuri literare

Anul apariției: 2015

Nr. pagini: 76

ISBN: 978-606-8628-31-8

Share.

About Author

Avatar photo

Născut la Câmpina, pe 7 septembrie 1976. Scriitor, muzician, ilustrator, jurnalist cultural. A publicat proză, poezie, eseu, interviu, literatură pentru copii. A obținut câteva premii și a fost inclus în mai multe antologii și reviste din țară și din străinătate.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura