O carte remarcabilă despre dragoste: Robert C. Solomon – About Love. Reinventing Romance for Our Time

Soţiei mele

Lui Valentin Săhleanu, din a cărui generoasă prietenie, această carte a ajuns sub ochii mei

Despre dragoste (love/romance), ca despre toate subiectele mari ale istoriei noastre culturale, este greu de gândit şi de vorbit. Dragostea, la fel ca moartea, dreptatea sau adevărul, a fost de-a lungul mileniilor una dintre obsesiile culturii occidentale (şi, în parte, orientale), ajungând astăzi la noi ca un bulgăre conceptual care a adunat nenumărate straturi de teorie şi practică, numeroase idiosincrazii locale şi, nu în ultimul rând, determinări aparent autocontradictorii. Nu este de mirare că dragostea se află azi în mijlocul unui ghem de paradoxuri, care o face atât de greu de înţeles şi de trăit. Astfel, despre dragoste se vorbeşte, se cântă şi se scrie literatură de milenii, în timp ce continuăm să credem că este inexprimabilă. Dragostea vrea să-l schimbe pe celălalt într-un om mai bun, dar îndrăgostitul cere să fie acceptat în totalitate şi îşi propune să accepte în totalitate. Dragostea se crede oarbă, dar avem pretenţia că ne dă cea mai profundă cunoaştere a celuilalt şi a propriei fiinţe. Dragostea se întâmplă în creier, dar o asociem cu inima. Ştim că dragostea rareori durează, dar vrem să fie eternă. Dragostea se hrăneşte din imperfecţiune, dar îşi doreşte doar idealul. Dragostea vexează coerenţa noastră interioară, dar trăim cu sentimentul că ne face compleţi. Dragostea este posesivă, dar şi generoasă. Dragostea pătrează, dar şi eliberează. Dragostea poate rămâne insaţiabilă cu mulţi, dar poate fi pe deplin mulţumită cu unul. Dragostea este într-o mare măsură destinul culturii noastre şi al fiecăruia dintre noi.

Orice gândire a dragostei trebuie să asume dintr-o dată întreg acest ghem paradoxal. Puţine rele mai mari i se pot face dragostei decât să o închidem într-un stereotip (sau în mai multe). Pe lângă a fi trăită, dragostea trebuie şi gândită, iar fenomenologia ei luxuriantă trebuie să devină un partener de dans pentru mintea noastră, o invitaţie la a-i locui paradoxurile şi nuanţele.

Exact acest lucru remarcabil îl reuşeşte volumul lui Robert C. Solomon (netradus, din păcate, în limba română, fragmentele sunt în traducerea mea). Cartea lui Solomon şochează şi intrigă la fiecare pagină, în special prin capacitatea ei de a chestiona dogmele amoroase, de a le arăta inconsistenţa şi viciile ascunse, de a le dezvălui drept ceea ce sunt: schelete sclerozate care ne ascund dragostea, mai degrabă decât să ne-o arate. Cei mai mulţi dintre noi sunt gata să jure că dragostea e o afacere a inimii (care are propriile ei raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte, n èst ce pas?), având adesea atât de puţin de-a face cu gândirea noastră. Totuşi, pentru a redobândi bogăţia conceptuală a dragostei, trebuie să depăşim dualitatea afect-raţiune şi să lăsăm dragostea să fie din plin o aventură a omului complet. Într-adevăr, pentru Solomon, dragostea este în primul rând o chestiune a minţii (affair of the mind) şi, prin urmare, de felul în care o concepem depinde posibilitatea de a o împlini. Lectura este însoţită la fiecare pas de gândul acesta neliniştitor: poate că nefericirea în dragoste este, în primul rând, o înfrângere a gândirii.

“Aceasta este o carte despre dragoste – dragostea romantică. Este o emoţie mult lăudată, mult preţuită, adeseori criticată sau batjocorită, mult dorită şi mult căutată şi, în consecinţă, adeseori greşit înţeleasă. Dar neînţelegerile care ne hrănesc gândirea şi aşteptările duc adesea la dezamăgire şi la tragedii în practică. Am cultivat o viziune paradoxală a dragostei şi, prin urmare, găsim dragostea alunecoasă, dificilă, chiar “misterioasă”. Dar definim dragostea astfel încât nu ar putea fi decât o experienţă trecătoare şi ne întrebăm apoi – uneori, cu amărăciune – de ce nu durează. Insistăm că dragostea este un “sentiment”, dar ne plângem când ceva atât de efervescent se răsuflă. Credem că dragostea este o “pasiune”, dar ne simţim dezamăgiţi când ceva pasiv trece. Identificăm dragostea cu noutatea şi apoi ne plângem că ceea ce era nou se învecheşte… În acelaşi timp, idealizăm dragostea în aşa fel încât ea devine imposibilă… Dar, poate cel mai rău lucru dintre toate, suntem învăţaţi că dragostea este eternă când de fapt ea este ceva ce a fost inventat şi reinventat mereu de-a lungul istoriei. Aşadar, căpătăm impresia că dragostea adevărată, atunci când a fost găsită, este ceva garantat când, de fapt, dragostea este întotdeauna o întrebare deschisă, o chestiune de responsabilitate individuală.”

Aşadar, din miezul teribilei răsturnări a clişeisticii despre dragoste întreprinsă încă din primul paragraf al cărţii, răzbate vestea bună. Dragostea durează, dragostea poate dura, poate depăşi impasurile şi nehotărârile. Dar nu pentru că tăria şi intensitatea ei sunt inexpugnabile în faţa timpului. Ci, doar atunci când ea este înţeleasă ca un proces, ca o sarcină mereu reînoită, ca o disponibilitate indefinită faţă de celălalt şi faţă de sine. Dragostea devine posibilă când mintea ajunge un operator la fel de eficace ca inima. Dragostea este ireductibilă la pasiunea iniţială. Dragostea este mai degrabă povestea construită de cei ce se iubesc, ea începe cu pasiunea oarbă, dar este ireductibilă la ea. Dragostea e mai degrabă ce se construieşte mai târziu în jurul căminului pasiunii iniţiale. Dragostea începe în momentul pe care majoritatea poveştilor de dragoste din literatură îl ratează. Adevărata poveste de dragoste încape în acel “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.

“Cum vom face ca dragostea să dureze? Teza centrală a acestei cărţi este aceea că dragostea este un proces emoţional care nu numai că necesită timp, dar care vizează viitorul şi care îşi construieşte propriile fundaţii. Nu este un afect sau o pasiune de moment şi nu ar trebui gândită în termenii atracţiei iniţiale sau ai primei iubiri, nici nu ar trebui domesticită sau idealizată prea mult. Dragostea nu durează pentru că nu o înţelegem, pentru că ne pierdem interesul pentru ea, pentru că o luăm de bună şi nu credem că am putea-o pierde, pentru că o sufocăm cu carierele noastre şi cu rutina zilnică. Dragostea durează atunci când se concepe pe sine ca realitate primară, când îşi confruntă propriile probleme, când se înţelege pe sine mai degrabă ca pe un proces, mai degrabă decât ca pe o pasiune.”

Pentru Solomon, există două categorii de oameni care împiedică gândirea liberă a dragostei. “Înceţoşătorii” (foggers) şi “facilitatorii” (facilitators). Sunt foarte mulţi, sunt peste tot, sunt vocali şi au, şi unii şi alţii, o concepţie unilaterală şi prohibitivă despre dragoste. “Înceţoşătorii” sunt cei pentru care dragostea este misterioasă, insondabilă, imposibil de exprimat, chiar mistică. Felul lor de a înţelege dragostea este fals şi nevrotic. Pentru ei, dragostea e mereu aşteptată cu spaima cu care aştepţi un zeu capricios. “Facilitatorii” sunt cei pentru care dragostea este o chestiune de tehnică şi de know-how, cei cu soluţii algoritmice la probleme euristice, cei care ne asigură că sentimentele sunt pur şi simplu o chestiune de management. Ei (şi unii, şi alţii) sunt marii mistificatori ai dragostei în cultura noastră:

“Înceţoşătorii” confundă gândirea critică cu reverenţa pioasă şi ascund dragostea – dragostea cotidiană, sexuală, obişnuită – în spatele unei cortine de mândrie şi promisiuni, un ecran vag pentru propria lor sensibilitate eterată… Pentru ei, dragostea este un bun incalificabil şi, orice problemă sau semn de tratare complexă a ei sunt semne ale unei imaturităţi erotice, mai degrabă decât caracteristici ale iubirii înseşi… “Facilitatorii”, dimpotrivă, au transformat dragostea într-un set de abilităţi – negocierea, exprimarea sentimentelor, autochestionarea cu privire la propriile dorinţe, planificarea timpului petrecut împreună şi rezolvarea incompatibilităţilor sexuale… În timp ce “înceţoşătorii” fac dragostea tot mai misterioasă, “facilitatorii” o consideră o sarcina facilă. Pentru ei, dragostea este ceva foarte simplu, ceva ce poate fi achiziţionat cam ca un nou loc de muncă sau ca o rochie mai stilată. Dragostea poate fi câştigată şi păstrată prin consultare, “comunicare” şi tot felul de jocuri… În timp ce “înceţoşătorii” se joacă cu idealismul nostru, “facilitatorii” se folosesc de incertitudinile noastre. Dar, în cadrul acestui proces, actul dragostei este înjosit şi adus la nivelul unui meşteşug, al unei achiziţii, al unui joc cu reguli ascunse, dar pentru care există strategii “dovedite” care asigură victoria… Pe de altă parte, dragostea ideală nu e cu nimic mai “adevărată”; este doar goală de conţinut şi nelegată de vreo emoţie umană autentică.”

Dragostea este aşadar un proces în doi timpi. Pe de o parte, este necesară o asceză. Nu putem iubi într-un mod durabil decât dacă renunţăm la concepţiile greşite despre dragoste. Pentru că aceste concepţii ne determină trăirile, iluziile, aşteptările şi, literalmente, fericirea. Solomon găseşte şase idei greşite (misconceptions) despre dragoste care, prin popularitatea şi temeinicia lor în minţile noastre, constituie o barieră redutabilă în drumul spre o înţelegere mai corectă şi mai omenească a iubirii:

Că dragostea e ceva ce simţi (feeling).
Că a înţelege dragostea e acelaşi lucru cu a înţelege dinamica unei relaţii.
Că dragostea e “bună în sine” şi că “all you need is love”.
Că dragostea este şi trebuie să fie exact ca în poveştile noastre. Sa înceapă cu “a fost odată ca niciodată” şi să se sfârşească cu “până la adânci bătrâneţi”.
Că dragostea este în mod necesar asociabilă cu frumosul.
Că dragostea este numai pentru cei tineri.

Al doilea timp al dragostei este cel al atenţiei, al răbdării, al disponibilităţii de a clădi şi reclădi în fiecare zi. Doar aşa, dragostea va dura.

Editura: Hackett Publishing Co, Inc;