O carte fermecătoare şi periculoasă – “Incognito” – David Eagleman

Am auzit odată un important filozof exprimându-şi stupoarea şi repulsia (sic!) la vederea imaginii tomografice a propriului creier. Suportăm marea şi întunecata dantelărie internă atât timp cât funcţionează impecabil, ne grăbim să ne umplem intestinele pentru a nu le auzi susurul, ne înfiorăm la auzirea în stetoscop a bătăilor propriei inimi şi puţini ar suporta vederea propriilor rinichi. Cortina de muşchi şi piele ne desparte de vederea mecanismului şi ne lasă să fantazăm la fantomă. În umbra acestei ascunderi, omul s-a înţeles pe sine de-a lungul mileniilor ca interioritate, spirit, minte, agent. Stăpân al faptelor lui şi arhitect al propriului destin, imagine a lui Dumnezeu şi posesor de raţiune, măsură a tuturor lucrurilor, imperator al creaţiei, fiinţă responsabilă şi unică, contradictorie şi eternă. Omul, inima pulsândă a întregii culturi şi a întregului sens.

Ultimele două sute de ani ne-au adus însă în faţa unui proces agresiv de dezvăluire a mecanismelor interne (fizico-chimice, biologice, psihologice) ale fiinţei umane. Curiozitatea faţă de lume şi faţă de sine a omului a înfruntat constant teama de ce ar putea afla. Iar acum suntem pe un drum de pe care nu mai există întoarcere. Inocenţa ne este definitiv pierdută, oricât ar încerca unii să se agaţe de imaginea atemporală a unui om etern. Printre lucrurile pe care le-am învăţat despre noi în ultimele 0,000025 de procente ale istoriei devenirii noastre ca oameni se află revelaţia că suntem o simplă rămurică dintr-un arbore al vieţii care nu s-a ivit nici prin noi, nici pentru noi, că sistemele noastre biologice nu ne deosebesc cu nimic de forme de viaţă mult mai simple şi gregare, ca albinele sau furnicile (avem acelaşi sistem al recompensei şi folosim aceiaşi neurotransmiţători), că durata civilizaţiei umane este nesemnificativă la scară geologică, că nenumărate forme de hazard ne definesc şi ne hotărăsc existenţa sau că nenumăraţi factori ne împiedică să fim raţionali sau obiectivi până la capăt. Nenumărate construcţii ale omului cu şi despre sine se năruie cu rapiditate, iar fiinţa confuză din mijlocul lor caută cu ochi halucinaţi o scăpare. Unii se strâng speriaţi în jurul vechilor fantasme, hotărâţi să le apere cu orice preţ şi împotriva oricui. Alţii, precum David Eagleman, îndrăznesc să viseze un nou umanism. Care nu se va putea ivi decât la capătul unui proces de renegociere a umanului.

Cartea lui D.E. este o realizare de o luciditate care frizează cinismul, desfăşurată cu o virtuozitate de geniu şi cu o plăcere de saltimbanc. Pagină după pagină, descoperim fascinaţi lumea lui Eagleman, un tărâm de pe care nu se mai poate reveni la inocenţa dintâi. Cu o satisfacţie de pezevenghi bătrân, pornit să-i explice unui preadolescent că Moş Crăciun nu există, D.E. ne arată, rotiţă cu rotiţă, din ce ne sunt făcute mecanismele (în special cele cognitive) şi cât de puţin le controlăm. Una după alta, iluziile dispar în Malaxorul lui D.E. şi nu poţi să nu te gândeşti la final cum chipeşul neurolog ţi-a furat inocenţa şi ţi-a lăsat în schimb câteva baloane frumos colorate. Aflăm pe rând că mintea conştientă este doar un ziar care afişează titlurile mari, dar pierde detaliile. Aflăm că, într-adevăr, creierul este o „echipă de adversari” şi că identitatea este mai degrabă o negociere continuă şi niciodată definitivă între părţi rivale decât un monolit. Aflăm că însăşi ideea de vină este discutabilă. Plecând de la experimentele lui Benjamin Libet de la începutul anilor `70 ai secolului trecut, D.E. constată, nici mai mult nici mai puţin, că liberul arbitru este irelevant pentru majoritatea actelor noastre şi că omul trebuie să înceapă să se vadă şi să se înţeleagă pe sine plecând de la condiţionările sale neurologice, factori pe care conştiinţa nu-i poate controla şi pe care voinţa liberă nu-i poate modifica.

Imaginea omului devine neliniştitoare: un corăbier pe o corabie pe care n-o conduce decât în mică măsură (pentru a folosi imaginea făcută celebră de Descartes), posesor al unei minţi conflictuale şi în mare parte inconştiente, o bărcuţă de hârtie liberă să înţeleagă mecanica valurilor care o poartă independent de voinţa ei. Şi, cu toate că desfăşoară o argumentaţie în mare parte coerentă şi sclipitoare, lui Eagleman i se pot reproşa multe incosecvenţe sau omisiuni. De exemplu, că prezintă exclusiv argumentele în favoarea inconştientului, fără a acorda un credit egal conştiinţei. Apoi, am putea vedea faptul că rolul şi ponderea conştiinţei şi a liberului arbitru sunt prezentate lăutăreşte, fără rigoarea la care ne-am aştepta de la un om de ştiinţă. Astfel, aflăm despre rolul „neînsemnat” al liberului arbitru în „imensa maşinărie automatizată”. Dar cine a calculat vreodată acest raport şi cine poate şti ponderea precisă? Apoi, Eagleman ignoră complet faptul că liberul arbitru poate avea un rol crucial calitativ şi nu cantitativ, întocmai ca managerul care conduce o companie (comparaţia îi aparţine). Dar cine ar susţine vreodată că rolul managerului ar fi neînsemnat? Dimpotrivă, el s-ar putea dovedi crucial, definitoriu, vertebrant, mai important decât contribuţia comună tuturor lucrătorilor fără drept de decizie. Devine de asemenea greu de înţeles cum poate fi conceput „antrenamentul prefrontal” (menit „să descurajeze impulsivitatea şi să încurajeze reflecţia”) pe care D.E. îl recomandă drept cale de a rezista tot mai bine impulsurilor, în absenţa disponibilităţii şi capacităţii conştiente de a vrea să te abţii? Cum putem susţine faptul că mintea conştientă este „un mecanism ultraspecializat care să permită comunicarea între componente, să distribuie resurse şi să delege responsabilităţi”, susţinând în acelaşi timp marginalitatea şi irelevanţa conştiinţei? Dincolo de efectele retorice, cum mai putem menţine noţiunile de vinovăţie şi pedeapsă (despre care Eagleman spune că trebuie menţinute) dacă „toţi criminalii ar trebui să fie trataţi întotdeauna ca fiind incapabili să acţioneze altfel”? Nu în ultimul rând, cum poate D.E. să ignore bogatele controverse generate de experimentele lui Libet (pe care le citează ca unic argument al caracterului discutabil al liberului arbitru)?

Cred că putem spune că Eagleman se grăbeşte. Că este el însuşi un adolescent întârziat căruia nu i-ar strica puţin antrenament prefrontal. Multe dintre lucrurile pe care le prezintă ca fiind clare şi irefutabile sunt departe de a fi aşa. Dar, în miezul cărţii sale, rămâne până la ultima pagină o intuiţie vie şi corectă. Şi anume că nu mai putem trata oamenii conform unui concept vetust, colţuros şi profund discutabil cum este cel de vinovăţie sau, mai rău, de păcat. Că un cadru juridic al viitorului nu va putea face abstracţie de neurologia infractorului şi că pedepsirea bazată pe ideea de responsabilitate va trebui la un moment dat înlocuită cu o viziune mai empatică şi mai largă, bazată pe modificabilitatea fiinţei umane şi abilitatea ştiinţei de a ne spune câte ceva despre căile de a reda oamenii societăţii „schimbându-i cât mai puţin”.

Astfel, ceea ce propune Eagleman este un proiect extrem de ambţios, pe care îl cred realizabil în intenţiile lui esenţiale tocmai pentru că este profund uman. Dar nu mă pot stăpâni să cred că astfel de cărţi sunt periculoase, odată ajunse în mâinile unor cititori mai puţin critici sau mai puţin pregătiţi. Pentru că Eagleman poate fi extrem de convingător. Deşi nu mă îndoiesc că, în calitatea lui de cercetător mereu la zi a minţii omeneşti, era la curent cu studiile Kathleenei Vohs şi ale lui Jonathan Schooler, care arată că oamenii convinşi că nu au libertate de alegere se dovedesc mai puţin morali.

O carte fermecătoare, iritantă, convingătoare şi capabilă să vă trezească din somnul profund al certitudinior. O veţi citi? Alegerea vă aparţine.

Sursa foto David Eagleman: www.thedailybeast.com. Despre aceeaşi carte, pe Bookhub.ro, a mai scris şi Augustin Cupşa: aici.

Editura: Humanitas