După o perioadă destul de lungă, în care n-am putut sau n-am avut dispoziția să iau interviuri, să stau la discuții cu diverși scriitori sau artiști, iată că s-a întâmplat ca în nici două luni să iau o serie întreagă de interviuri față-în-față, unul mai provocator ca altul. Interviul cu Miguel Bonnefoy a fost pe cât de neașteptat – mulțumesc, Teodora Ivan, pentru că te-ai gândit la mine! – pe atât de savuros. Un scriitor cu studii superioare solide (absolvent de Sorbona), care vorbește cu tot corpul, cu o experiență de viață uluitoare, cu rădăcini multiculturale și profund legat de spațiul european. Un scriitor care nu-și scrie cărțile la întâmplare, ori asta se vede și se simte. Tot ce sper este ca interviul acesta să vă provoace să citiți Ereditate, romanul recent tradus în limba română de Lucia Vișinescu și apărut la Editura Trei.
Mulțumesc, Iulia Voevozeanu, pentru facilitarea dialogului.
Credit foto: Teodora Ivan
*****
În 2019 stăteam de vorbă cu Didier Decoin despre Biroul pentru Grădini și Iazuri (romanul lui tradus în limba română), dar și despre literatură în general. M-a surprins în cel mai plăcut mod cu putință umorul lui și disponibilitatea pentru dialog. Ieri citeam declarația lui Mohamed Mbougar Sarr, proaspăt laureat al Premiului Goncourt, dar și al Premiului Goncourt – Alegerea României, declarație în care vă pomenea și pe dvs. Toți trei aveți în comun o poveste – povestea premiului Goncourt. Pentru dvs, ca scriitor, când a început să se scrie această poveste?
Într-adevăr, sunt foarte fericit că prietenul meu a primit Premiul Goncourt, romanul lui este dantesc, el a încercat să pună acolo toată lumea și chiar a reușit. Am fost foarte fericit pentru că suntem prieteni foarte apropiați, dar citind acest roman al lui nu mi-am recunoscut prietenul. Acolo am găsit o altă limbă, o altă muzicalitate, un alt ton. Este al patrulea lui roman, eu îl urmăresc de la primul roman scris și cred că a reușit! Înainte, el nu era cunoscut în întreaga lume, dar cu acest al patrulea roman a devenit renumit și consider că demersul Academiei Goncourt este unul foarte benefic, are un rol foarte bun, iar domnul Decoin este foarte inteligent, el nu se pliază pe anumite exigențe de moment. El nu-și propune ca în fiecare an să acorde premiul aceleiași edituri (n.m.: aceluiași tip de scriitură), ci decernează premiul celei mai bune cărți de la începutul sezonului literar din Franța din anul respectiv. El crede cu adevărat în frumusețea literaturii!
Fiindcă am pomenit de Sarr, la anul pe vremea aceasta o să aveți în comun și editura românească la care v-au apărut cărțile. Cum ați lucrat cu echipa de la Editura Trei?
Am avut o colaborare foarte bună cu echipa Editurii Trei. Ieri, Magda [Magdalena Mărculescu, coordonarea colecției Fiction Connection a Editurii Trei], care este o persoană extraordinară, foarte inteligentă și sensibilă, mi-a făcut o plimbare prin București și am aflat lucruri foarte interesante. De asemenea, apreciez alegerile ei editoriale, publică autori care-i inspiră pe ceilalți, foarte curioși, care doresc să descopere lumea în care trăim, care scot la iveală valențele limbii și care au structuri narative foarte interesante. În al treilea rând, Editura Trei are o politică editorială foarte clară; am remarcat că sunt publicați foarte mulți autori care nu sunt francofoni, dar care publică în limba franceză și sunt foarte bine aleși. Am avut o întrevedere și cu traducătoarea cărții, care a fost foarte loială, foarte fidelă romanului meu, însă și-a permis și câteva libertăți care țin de codul limbii române. Consider că un traducător cu o muncă reușită este asemenea unui acrobat care merge pe sârmă, care păstrează echilibrul perfect între fidelitatea față de textul-sursă și o trădarea luminoasă, care scoate la iveală alte calități.
Aici o să fac o paranteză. Sarr o să fie tradus în limba română de Ovidiu Nimigean, un scriitor român foarte bun, dar care stă la Paris de ani buni. Deja am văzut un fragment din traducere și tot ce pot să spun este că arată foarte bine și în limba română.
Revenind, cât de importante sunt pentru dvs premiile literare? Contează, vă ajută să obțineți un confort psihic necesar pentru atunci când scrieți? Sunteți un răsfățat din acest punct de vedere!
Bineînțeles că sunt flatat să primesc astfel de distincții, pentru orice scriitor este important să știe că opera lui a ieșit din umbra camerei lui de creație, că a primit și recunoașterea publicului și a juriului de specialiști care a acordat acel premiu. În același timp, acest lucru mă inspiră, dar nu scriu pentru a primi premii literare, ci pentru că vreau să-mi duc mai departe scriitura. Nu pândesc premiile literare, ci scriu onest. Aș vrea, de fapt, la modul ideal, să scriu acea carte pe care oricine ar vrea să o citească, ceea ce e greu de găsit. Care ar fi acea carte, cum arată cartea ideală? E foarte greu să găsești subiectul, tonul potrivit, turnurile de limbă. Așadar, aceste raționamente care mă fac să scriu sunt la un nivel mult mai profund decât cel al premiilor literare și acest lucru mă face fericit, sunt fericit că am un destin asemănător cu al prietenului Mohamed, care va fi tradus așa de bine, după cum spuneți, și, de fapt, acesta este drumul meu, care-mi dă energie, faptul că pot să scriu în continuare.
Ereditate este un cuvânt care-mi aduce aminte de fertilitate, dar în același timp mă trimite și la maternitate. Cât de important este pentru dvs, omul, cuvântul ereditate? Cât de mult contează moștenirea de orice natură ar fi ea? Nu mă refer doar la zestrea genetică (importantă, nu zic nu), ci și la zestrea culturală, care, iată, astăzi își schimbă valoarea intrinsecă din cauza globalizării.
Am multă moștenire familială, pentru că mama este venezueliancă și are toată această încărcătură de realism magic din America de Sud, este o personalitate explozivă din zona Caraibelor. Tatăl meu este din Chile și are această moștenire politică, profundă, puternică, demnă, pe care am primit-o și eu. Dar am și această moștenire a studiilor literare de la Sorbona, unde am fost înconjurat de toate elementele culturale și toate aceste componente se întrețes și este o moștenire trăită, citită, văzută, politică pe care am primit-o. Într-adevăr, în acest context dispar singularitățile, este greu să întrevezi în ele o memorie individuală, este greu să percepi ceva individual, când totul este mondializat și colectiv. Dacă într-adevăr există mondializare este datorită migrației, exilului, amestecului popoarelor care au știut să se înțeleagă unele pe altele și să conviețuiască pașnic. Nu doar că am primit această moștenire, dar încerc să o predau mai departe, am o fiică de 1 an și jumătate care se numește Selva, de altfel am o dedicație la începutul romanului pentru Selva, singura persoană care știe ce a urmat, iar soția mea, daneză, este însărcinată și va naște încă o fetiță în luna ianuarie. Eu vorbesc cu fetița noastră în spaniolă, soția mea în daneză, eu și soția mea vorbim în franceză și engleză, locuim la Berlin… Așadar, fetițele noastre vor crește în cinci limbi și cinci culturi diferite și este foarte important să le transmit aceste valori, pentru ca ele în viitor să fie niște femei tolerante, care să lupte cu toate forțele împotriva rasismului și xenofobiei.
Ereditate este și despre dezrădăcinare. Ce este dezrădăcinarea pentru dvs, care ați crescut între două lumi (diferite, dar și cu elemente comune)?
Fiind fiu de diplomat, evident că am fost un dezrădăcinat, mi-am trăit copilăria în diverse țări, în diverse capitale, însă mie îmi place ideea cealaltă, gândul că sunt replantat într-un nou sol și o plantă care este replantată fie moare, fie captează toate mineralele, toate sevele din acel pământ, pentru a da fructe cu arome combinate, mixte. Într-adevăr, familia mea are o istorie importantă a exilului, avem exilul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu dificultățile provocate de răspândirea filoxerei, iar de cealaltă parte avem exilul politic al tatălui meu după dictatură. Însă avem și reversul medaliei, primirea, acceptarea lor într-o nouă comunitate, o nouă cultură. Am aflat că și la București au venit foarte mulți refugiați politici după instalarea regimului Pinochet și copiii lor au crescut și s-au dezvoltat aici, contribuind cu toții la patrimoniul cultural și tehnologic al țării lor de adopție. Eu mă gândesc la partea asta cu replantarea pe un nou sol și pământul are o nouă forță captând, de fapt, diverse culturi care se întrepătrund.
Despre familie se vorbește din ce în ce mai mult în ultimii ani. E o structură socială care a suferit multe schimbări/mutații în ultimele decade. Despre familia din Ereditate ce ne puteți spune? Cum i-ați construit istoria? Cine v-a fost model? Care v-au fost sursele de documentare?
Într-adevăr, m-am documentat enorm și cum spunea scriitorul argentinian Borges, sunt mândru nu atât de ce-am scris, cât de ce-am citit. Dar mult timp am făcut o serie de lecturi albe, cum spunea Michelet, adică niște elemente cronologice pe care le-am acumulat, mi-am creat o viziune la rece asupra lucrurilor, fapte, dar fără încărcătură emoțională, peste care am venit cu ficțiunea, propriile mele idei despre roman. M-am documentat despre imigrație, am citit o teză extraordinară a lui Jean-Pierre Blancpain, Istoria francezilor în Chile, despre primul și cel de-al doilea război mondial, despre veliere, despre tradițiile indigene, pentru a crea personajul Aucan, despre practicile de tortură. După aceea m-am documentat cu privire la mitologia familială, bunica, unchiul, mătușile mele și tatăl meu mi-au povestit diverse întâmplări prin care au trecut. Așadar, am captat toate aceste legende care se transmit din generație în generație peste care am suprapus ficțiunea, pentru a ordona elementele. La un moment dat, membri ai familiei mele citeau romanul și spuneau „Da, mie mi s-a întâmplat lucrul acesta!”, iar eu spuneam „Nu, aceste întâmplări sunt inventate!”, dar le-am transpus peste realitatea familială evidentă.
Asta înseamnă că ați găsit vocea!
Aveți dreptate! Ceea ce este și mai interesant este faptul că voix se aude la fel în franceză și înseamnă, pe de o parte, voce, adică ton al vocii și pe de altă parte, calea de urmat. Este zgomotul pe care care-l face o monedă în momentul în care cade, este specific. E ceea ce numim energia primei fraze din roman, cu prima frază scriitorul face de fapt un pact cu scenariul cititorului său. În momentul în care distruge muzicalitatea, distruge pactul și cititorul nu mai are încredere în ceea ce urmează. A fost dificil, pe de o parte, să găsesc tonul, să văd cum anume să narez întâmplările familiei mele și, pe de altă parte, să găsesc acea cale, în ce direcție să orientez întâmplările.
„E clar că trăim într-o lume în care nu pot locui laolaltă toate rasele.” Este afirmația dvs. Luată ca atare, pare dură. Personal, o consider realistă. Cât de important este pt dvs cuvântul rasă?
De fapt, afirmația este scoasă din context, o spusese un personaj în momentul în care reflecta la evoluția nazismului. Într-adevăr, cuvântul rasă a evoluat de-a lungul istoriei. În spaniolă, cuvântul rasă este folosit mult mai des decât în civilizația franceză, unde este un cuvânt un pic dat la o parte, aproape că este interzis și este folosit mai degrabă metaforic, în sensul acesta în care două persoane împărtășesc aceleași valori, au spirit de aventură, sunt din aceiași rasă. În prezent scriu în franceză și oarecum am fost nevoit să nu folosesc cuvântul rasă în sensul de bază, dar dacă mâine scriu în spaniolă, va trebui să recuperez cuvântul. Și iată ce este interesant, în momentul în care scriem într-o altă limbă, de fapt ierarhizăm cuvintele diferit, e un fel de feudalizare.
Și în limba română cuvântul rasă are tot conotație negativă, datorită regimurilor politice.
Nu putem să înțelegem o limbă fără să înțelegem contextul istoric și geografia sa. Dacă talibanul o să decidă că coopereze, atunci cuvântul o să devină conotat negativ și o să folosim cuvântul constelație, o să ne ghidăm întotdeauna după evenimentele contemporane ca să orientăm vocabularul. (n.m.: cooperare și constelație)
Cartea a fost tradusă în limba română, deci clar aveți și cititori de altă limbă decât franceza. Din ce reacții ați primit până acum de la cititori, diferă acestea în funcție de spațiul cultural de care aparțin?
Da, nu cunosc suficient de bine Bucureștiul și România ca să-mi dau seama cum anume va fi primit romanul meu, însă pot să vă spun că romanele mele precedente, Le Voyage d’Octavio și Sucre noir au fost primite diferit în Chile și ar fi mai bine să explic printr-o anecdotă. În romanul meu, Le Voyage d’Octavio, descriu o ploaie tropicală și am scris un paragraf întreg, cu expresii de genul lin ca o perdea de apă care curge, picăturile sunt groase cât pumnul, la un moment dat s-au rupt norii, s-a uscat pământul, a ieșit soarele, dar în momentul în care romanul meu a fost tradus pentru Venezuela în limba spaniolă, s-a redat fatalist acest pasaj și în momentul în care m-am întâlnit cu cititorii mei am fost întrebat de ce ai consumat atâta cerneală, atâtea foi ca să scrii despre acest lucru, când puteai să scrii pur și simplu „plouă”. A fost surprinzător pentru mine! Pentru ei era o descriere a fenomenului lor natural, așa se întâmplă în mod absolut natural la ei, nu era nevoie de o descriere în mod special a ploii tropicale. Presupun că dacă aș scrie despre România, un cititor din Rusia sau din Africa de Sud ar percepe la fel textul, în mod diferit de cititorii mei din Venezuela. Așadar, iată cum, într-adevăr, localizarea geografică face ca același roman să fie perceput diferit.
Saga familiei din Ereditate are ceva de policier, dacă ținem cont de personajul misterios. Despre cum ați ajuns să scrieți roman/ficțiune cred că e pentru un alt interviu, dar acum vreau să știu dacă ați încercat și alte genuri? Vă vedeți pe viitor scriind romane polițiste, de exemplu, sau cărți pt copii?
Într-adevăr, mulți editori mi-au solicitat cărți pentru copii, probabil pentru că în romanul meu se regăsește ceva ce ține de Pablo, de mit, de poveste care ar putea să atragă publicul tânăr. Acum lucrez la biografia romanțată a eroului energiei solare din Franța și pe viitor o să lucrez la un roman, un fel diptic de familie și la o rescriere a unui roman despre constituirea Republicii Madagascar de către 73 de pirați. Nu am scris până acum cărți polițiste, pentru că nu citesc acest gen, nu am acea cultură, dar cine știe, nu spun că nu voi scrie niciodată; dacă se va întâmpla să scriu vreodată roman polițist nu va fi ceva în codul obișnuit al genului, ci mai degrabă o reinterpretare.
A zecea întrebare este a dvs. Ce întrebare așteptați din partea jurnaliștilor sau cititorilor și nu v-a fost pusă niciodată până acum?
Ce întrebare frumoasă! Mi se întâmplă să primesc întrebări misterioase, comentarii la adresa scrierilor mele, de unde îmi dau seama că cititorii mei le cunosc mai bine decât le știu eu. Cineva m-a întrebat odată de ce în toate cărțile dvs există un vapor. Într-adevăr, am în fiecare roman câte un vapor sau câte o statuie. Personajul Octavio, numele lui este inspirat de numele fiului unui prieten cu care ieșisem să joc fotbal, mi-a plăcut și l-am denumit așa; la un moment dat, când eram într-o librărie, o cititoare m-a abordat și m-a întrebat dar de ce ați eliminat capitolul 8 din carte! Eu am spus că nu se poate, dar am verificat și, într-adevăr, erau numerotate 7, după care direct 9, iar cititoarea mi-a zis: „Știu, de fapt personajul a înghițit acel capitol, pentru că Octavio vine de la 8.”. Evident că nu mă gândisem niciodată la o asemenea interpretare.
Mulțumesc foarte mult pentru interviu!
