„Nu-mi încap pe gură câte am de zis.” – despre cum să faci suportabilă oroarea, astfel încât să nu se mai repete istoria

Suntem la aproape 80 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial, o conflagrație care a schimbat profund omenirea, milioanele de victime căzute pe front și morții din lagărele de concentrare sunt dovada că mințile bolnave asociate cu puterea sunt devastatoare. Un război în care România a avut neșansa să lupte de ambele părți, cu consecințe pe care le suportăm și astăzi: la finalul războiului, România nu mai avea teritoriul intact, nici dreptul de a-și decide singură soarta, iar victimele căzute pe cele două fronturi n-au avut nici ele parte de onoarea cuvenită. Cei căzuți pe frontul de vest până în 1989 au fost onorați cum se cuvine, cei care au luptat pe frontul de est, împotriva Rusiei, au fost aruncați în cea mai adâncă și neagră uitare. Cei din urmă nu mai aveau nici dreptul la memorie. De aceea, astăzi se știu mult prea puține despre orori cum este masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941); atunci aproximativ 200 de români au fost împușcați în timp ce încercau să treacă granița spre România. Unii au fost îngropați de vii, pământul mișcându-se zile bune după aceea, iar sovieticii au plantat acolo o pădure de molizi. Faptul că până în 1989 oamenii locului n-aveau voie să povestească decât într-un anumit fel despre ce s-a întâmplat atunci a dus la ignoranța generațiilor născute după 1989, care fie nu mai au bunici în viață ca să afle de la surse ce s-a întâmplat, fie consideră că evenimentele de atunci nu-i privesc și/sau sunt prea îndepărtate pentru a merita atenția cuvenită. Aici rezidă și dezrădăcinarea multora dintre acești tineri, dar despre asta vorbim altă dată.

Revenind la masacrul de la Fântâna Albă, înainte de a vorbi despre film ca realizare artistică simt nevoia să fac niște observații punctuale: în România la ora actuală faptul că istoria recentă a fost confiscată abuziv de unul sau altul dintre partidele aflate la putere nu e în favoarea nimănui; morții din închisorile comuniste sunt asociați de multe ori cu antisemiții și legionarii, din rațiuni pe care le intuiți și care se cer explicate pe îndelete, dar nu aici. Așa se face că ne e mult mai la îndemână să vorbim despre evrei și deportările lor în lagărele naziste decât despre deportații români în Siberia; vorbim mult mai ușor și citim cărți sau urmărim documentare despre deportați ruși în Siberia (vezi succesul memoriilor lui Șalamov sau cărțile lui Guzel Iahina și chiar și cele ale lui Vodolazkin) decât documentarele realizate de români despre tragediile populației române de la granița de nord a țării, care s-au văzut peste noapte prinși în capcana istoriei. Și noi avem istorii de familie asemănătoare cu cele ale berlinezilor, care s-au trezit peste noapte că trăiau în țări diferite și nu se mai puteau vizita. Memorialul durerii, o emisiune care a fost realizată ani la rând de o echipă excelentă de oameni de televiziune aproape că nu mai este pomenită astăzi, din rațiuni politice: opinia publică s-a polarizat atât de puternic, încât am sacrificat și cele mai inocente victime, în dauna bunei înțelegeri a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat atunci. Nimeni nu mai are răbdarea (și nici interesul, câteodată) să urmărească firul logic al relației de cauzalitate dintre evenimente, astfel încât să stabilească în cunoștință de cauză cine e cu adevărat vinovat pentru una sau alta din ororile comise în timpul războiului.

Încă ceva de menționat: în România istoria orală e un domeniu care încă nu are parte de atenția cuvenită, nici măcar din partea istoricilor de meserie. Novicii au impresia că e la îndemâna oricui să adune mărturii de la participanții direcți la un anumit eveniment, să pună cap la cap cele aflate, astfel încât panorama să nu intre sub incidența subiectivității, dimpotrivă, să fie cât mai exactă și mai obiectivă. Sociologii folosesc ancheta ca metodă, care anchetă poate fi realizată prin chestionar sau prin interviu, dar acolo e cu totul altceva, pentru că ei lucrează cu comunități întregi, nu cu indivizii. În artele spectacolului vorbim despre teatrele documentare încă din anii ’50 (și chiar mai devreme), când nondramaticul începe să câștige teren în fața textului dramatic. Astăzi vorbim de multe genuri de teatru documentar, cel mai vizibil fiind cel politic, dar în realitate nu este și cel mai eficient dintre toate, pragmatic vorbind (nu intru în amănunte). În același timp, documentarul filmat se dezvoltă și el pe cele două direcții, artistic și nonartistic, adică cel care-și propune să informeze și atât. Pus în slujba unei cauze sau idei anume, documentarul capătă valențe multiple și generează pluscunoaștere și analize, inclusiv științifice, astfel încât utilitatea acestuia ca gen nu-i mai este de mult pusă la îndoială.

Cum să faci documentar astfel încât să nu pierzi informația pe drum, dar și să sensibilizezi, să provoci o schimbare? Cred că e una din întrebările cu cele mai multe răspunsuri posibile și, totuși, niciunul general valabil. Cum să faci, astfel încât să nu cazi în păcatul trivializării subiectului: prea multă expunere și obsesia pentru detalii sordide au dus în derizoriu de multe ori intenții de bună – credință.

Poți să îngropi un subiect lejer: documentare insuficientă, tratare superficială a unor aspecte, manipularea surselor (aș putea vorbi de tema asta câteva ore fără să epuizez subiectul), filmare proastă și lista s-ar mai putea lungi. Nimic despre toate acestea în Pădurea de molizi. Pentru că Tudor Giurgiu e mult prea bun analist și are suficient de multă cultură profesională (și generală), încât poate să-și fructifice experiențele anterioare fără rezerve. Așa că a ficționalizat, adică a făcut o combinație de docu-dramă și biopic, fără să piardă nimic pe parcurs. Supraviețuitorii masacrului – Minodora (a lui Grujnicu) și Gheorghe din Pătrăuții de Jos – rămân vii, autentici până la final (numele unuia dintre cei trei supraviețuitori apare la final, dar filmul se deschide și se închide cu el, cel adevărat, care a trăit atunci și acolo și lui îi este dedicat filmul, pentru că între timp a murit). De asemenea, ei sunt pe cât de vii, pe atât de marcați de cele trăite, încât te întrebi de multe ori cât de greu le-a fost la filmare.

Triada Coca Bloos, Mircea Andriescu – Ionuț Caras e de aur și nu exagerez deloc, dimpotrivă, mă aștept la multe premii care să-i recompenseze. Pentru ca drama familiei destrămată de ocupația rusească – în urma masacrului de la Fântâna Albă, Gheorghe reușește să treacă granița, Dora și cei doi copii ajung în Siberia, de unde nu se mai întoarce decât ea – să poată fi înțeleasă în toată dimensiunea ei, Tudor Giurgiu a apelat la ceva ce se folosește în teatru – spectacol în spectacol. Cu alte cuvinte, Coca Bloos este Dora, își însușește amintirile și povestea tragică a acesteia, dar pentru a face spectacol de teatru. Pentru că altfel noi, cei din sală, am sfârși prin a ne uita ca la știri, adică ne-am desensibiliza prin expunere forțată la o avalanșă de informații „cu un puternic impact emoțional” și ne-am pierde capacitatea de judecată. Și încă ceva foarte important, n-am reuși să înțelegem rostul iertării! Nu al uitării, ci al iertării! Ca să nu repeți trecutul, nu trebuie să-l uiți, dimpotrivă! Ca să mergi mai departe trebuie să ierți, nu să uiți, ori pentru asta e nevoie de înțelegere, să pricepi ce s-a întâmplat atunci, acolo. Gheorghe e vinovat sau nu pentru că a plecat singur, lăsând în urmă o mamă cu doi copii foarte mici? Mulți ar spune că da, până la urmă și Dora asta a crezut mult timp. Asta mi-aduce aminte de „voi n-ați rămas aici, să mâncați salam cu soia” atât de des aruncată în față celor care au fugit din țară în timpul comunismului. Tragedia mamei care-și vede pruncii murind de frig și foame e cumplită și a făcut bine Tudor Giurgiu că a ales să fie povestită, narată, pentru că Coca Bloos are o profunzime rarisimă și o capacitate aparte de a-și asuma fiecare cuvânt în parte, dând perspective nebănuite și mutând accentele acolo unde e nevoie. Așa se face că spectatorului îi dispare repede din minte „imposibil, așa ceva n-avea cum să se întâmple”, pentru că exista și acest risc. Dovadă au fost reacțiile de la finalul proiecției ale unor adolescenți, care habar n-aveau de masacru, dar care au fost atât de atinși de poveste, încât erau deciși să afle mai multe. Mircea Andriescu este Gheorghe, iar întâlnirea dintre cei doi are loc virtual, nu fizic, o parabolă perfectă a distanțării de care ne tot plângem astăzi, dar de care nu știm să ne ferim. Proiecțiile pe ecranele mari de pe scena unde Dora își spune monologul, cu Gheorghe venind spre casa din Pătrăuții de Jos în 1991, când s-a reîntors acasă, sunt foarte bine puse în valoare (trebuie vorbit și despre imagine, pentru că are meritul ei în sensibilizarea spectatorului). Ionuț Caras este regizorul spectacolului în care joacă Dora și e foarte bine în rol, autentic. Empatic, plin de înțelegere, dar și autoritar când este nevoie. Și, credeți-mă, nu e deloc ușor s-o convingi pe Coca Bloos că ceva e bine, dacă ea nu e convinsă de asta (momentul autorefențial din film este genial, vă las plăcerea să-l descoperiți singuri). Imaginile de arhivă folosite cu parcimonie și întotdeauna în momentele potrivite, când efortul de a (re)povesti era prea mare, sau când cele povestite trebuiau să fie și credibile și pentru asta era nevoie de fotografii.

Un film despre „durere, necaz și foame”, Pădurea de molizi merită să fie văzut de cât mai mulți oameni. Pentru ca istoria să nu se mai repede, dar și pentru că recâștigarea trecutului e primul pas pe calea vindecării. În loc de orice altă concluzie, las aici replica care m-a făcut bucăți: Mamele nu îmbătrânesc niciodată, sau poate că da. Nu e a Dorei, cum v-ați fi așteptat, ci a lui Gheorghe, ceea ce face inutil orice alt cuvânt în plus.