Nora – Jurnal de spectacol

21 septembrie 2020

Îmi place să merg la un spectacol cu textul proaspăt în minte, dacă acesta e disponibil. Știu că există plăcerea surprizei, dar nu mai sunt demult un spectator pasiv. Am dat de o plăcere mai mare, de factură anticipativă, aceea de a observa cum se transformă textul original, respectiv cum sunt transpuse efectiv cuvintele în imagini. Regizorul și dramaturgul sunt maeștrii de ceremonii care îmi rezervă o serie de surprize prin chiar viziunea lor, iar familiaritatea mea cu textul propriu-zis, departe de a-mi răpi elementul-surpriză, îl potențează.

Ieri, duminică, mi-am amintit, fără să fi recitit încă piesa lui Ibsen, de un citat neidentificat, despre suprasolicitare. Luni dimineața m-am apucat de Nora. Primul lucru care mi-a sărit în ochi, după primul act, a fost că oamenii aceștia sunt surmenați. Coincidență fericită. Mi-am adunat forțele, mi-am consultat iar caietele de conspecte și chiar am reușit să găsesc fragmentul ce mă bântuia din ziua precedentă. Era din Eu nu sunt Stiller de Max Frisch:

„Cei mai mulți oameni își distrug viața prin suprasolicitare (…) Conștiința noastră s-a schimbat mult în cursul câtorva secole, viața noastră afectivă a rămas în schimb mult în urmă. A apărut deci o discrepanță între nivelul nostru intelectual și cel emoțional. Și așa se face că cei mai mulți dintre noi avem câte un pachet cu un material de culoarea cărnii, adică sentimente pe care nu mai vrem să le acceptăm de la nivelul intelectual pe care l-am atins. Din această situație există două căi de scăpare care nu duc însă nicăieri; înăbușim cât putem mai bine sentimentele noastre primare și deci nedemne, cu riscul de-a ucide viața noastră afectivă în general sau căutăm să dăm alte nume sentimentelor noastre nedemne. Găsim cuvinte mincinoase. Le punem etichete pe gustul conștiinței noastre. Și cu cât conștiința este mai abilă, mai cultivată, cu atât mai numeroase și mai nobile ușițele noastre dosnice, mai elevată automistificarea; poți să te întreții astfel o viață întreagă și s-o duci minunat, doar că aceasta nu mai e viață ci înstrăinare de sine.” (op. cit., Univers, 1989, pp. 290-291)

Torvald și doctorul Rank sunt instruiți, sunt stimați, și amândoi o iubesc orbește pe Nora.

Fiecare cu surmenarea sa: pentru Torvald, ea derivă din conștiința scrupuloasă; în cazul doctorului Rank, este parțial ereditară (hedonismul patern), conjugată cu o dragoste secretă. Nici doamna Linde, nici Krogstad nu sunt mai puțin surmenați, acționând sub presiunea unei stări materiale precare. Nora e și ea un exemplar uman perfect surmenat din cauza firii risipitoare și a nechibzuinței ce o instigă să se împrumut tocmai de la Krogstad, un om cu onoarea pătată. Aici e aici. Nora și Krogstad sunt complici, și ambii sunt vinovați de fals în înscris sub semnătură privată. Femeia-copil Nora a fost o viață întreagă mult prea preocupată de propria persoană și de alimentarea iluziilor pentru a-și înscena procese de conștiință. Ocurența acestora ar fi împiedicat-o să acționeze așa cum s-a întâmplat, fiindcă „în ochii spiritului orice acțiune este un păcat”, vorba lui Thomas Mann.

Credit foto: Bíró István

22 septembrie 2020

Ce avem noi de învățat de la casa de păpuși?

Nora și Torvald au trăi opt ani în minciună, iar colapsul mariajului lor marchează trecerea de la stadiul estetic la cel etic. Cu toate că Torvald posedă simț etic, luându-și în serios datoria de cap de familie, nu este decât o victimă a prejudecăților unei societăți în care primează convenția și păstrarea aparențelor. Torvald denunță existența duplicitară de care se face vinovat Krogstad, fără să realizeze că trăiește el însuși în minciună, iar Nora nu este altceva decât o păpușă trecută din mâinile tatălui în cele ale soțului. Iată-i pe bărbații responsabili și realiști, mutilați în patul procustian confecționat din convenții sociale.

Utilizând tot terminologia lui Kierkegaard, putem afirma că toate aceste ființe angrenate într-un carusel diabolic al puterii și pasiunii se află în afara lor însele, așadar în pură disperare. Realizând că nu a gândit niciodată pe cont propriu, Nora se simte o străină în propriul cămin. Familia și religia, noțiuni asumate mecanic, se golesc brusc de conținutul ce n-a fost niciodată supus introspecției.

mai târziu, seara

Nora și Torvald au fost fericiți până la scadența lui Krogstad numai grație autosugestiei. Bernard Shaw spunea că mariage is a lottery (On the Rocks). Deznodămândul echivalează cu interogația dacă Torvald și Nora se pot transforma radical printr-o minune, astfel încât viața lor comună să devină o căsnicie. Ce poate însemna o mare minune, dacă familia și religia au fost dinamitate? A trăi sau a supraviețui dezastrului, în cazul de față, constituie un miracol în sine. Finalul deschis predispune la o pleiadă de ipoteze, și probabil aici spectatorul își poate proiecta așteptările și experiențele, fie ele concrete sau abstracte. Este verosimil ca Nora să devină realmente o femeie independentă? Este ea în stare să-și părăsească și soțul și copii? Este posibil ca Torvald să nu o ierte? Va izbuti el să o aducă din nou pe lume, ca soție și copil?

Fără să pretind răspunsuri tranșante, ci mai curând reperele unei viziuni, aștept spectacolul din 4 octombrie, când voi avea ocazia să constat cum tratează Botond Nagy această spirală existențială.

1 octombrie 2020

Revin la Kierkegaard:

„Doar naturile inferioare se uită pe sine și devin ceva nou. Astfel, fluturele a uitat pe deplin faptul că a fost odinioară omidă și poate ar putea și acum să uite că e fluture pentru a deveni pește. Naturile mai profunde nu se uită pe sine niciodată și nu devin niciodată altceva decât ce au fost.” (Frică și cutremur, Humanitas, 2002, pp. 102-103)

Privind situația Norei din acest unghi, în măsura în care ea devine conștientă de necesitatea de a evalua toate valorile tradiționale, de una singură și pentru întâia oară, natura ei ar fi inferioară. Până la explozia pactului cu Krogstad, Nora a vegetat într-un univers limitat, capitonat cu idei primite de-a gata, urmărind numai propria plăcere și avantajele adiacente rolului de fiică și soție răsfățată. Poziția lui Kierkegaard pare mult prea tranșantă pentru a estima că o asemenea natură inferioară s-ar putea restaura spiritual. Nora este disperată, dacă prin disperare înțelegem

„tocmai că omul nu este conștient că este determinat ca spirit. (…) fericirea nu este o determinație a spiritului, iar adânc de tot în suflet, în străfundul adăpostului tainic al fericirii, acolo locuiește și angoasa, care este disperarea.” (Boala de moarte, Humanitas, 2006, p. 64)

Pentru Kierkegaard, disperarea este indisociabilă de condiția umană:

„eternitatea te va întreba un singur lucru pe tine și pe fiecare individ (…): dacă ai trăit disperat ori nu, dacă ai fost disperat în sensul că nu ai știut nimic de disperarea ta sau dacă ai ascuns această boală în străfundul tău (…) sau dacă, spre spaima celorlalți, te-ai oprit în disperare.” (op. cit., p. 67)

Nora a fost dintotdeauna disperată fără să știe, trăind anesteziată de fericirea ei artificială. Ulterior, Nora ia cunoștință de propria ei disperare. Ibsen nu ne spune dacă Nora va rămâne blocată în disperare, și de aceea finalul concentrează o întrebare ramificată, adresată publicului, potrivit disponibilității sale de a-și valorifica disperarea.

Credit foto: Bíró István

4 octombrie 2020

Azi dimineață mi-am amintit de un lucru pe care încerc pe cât posibil să-l am în vedere, dacă tot obișnuiesc să mă duc la teatru cu tema pe jumătate făcută:

„De îndată ce inteligența supune raționamentului operele de artă, nu mai există nimic stabil sau sigur: poți demonstra orice.” (Proust, Timpul regăsit, vol.II, BPT, 1977, p. 26)

Deși am ales ca și de astă dată să pornesc de la piesă înspre spectacol, și nu viceversa, sub nici o formă nu intenționez să mă rezum la un eseu filosofic pe baza piesei. Nici nu mi-am propus să mă limitez la speculațiile de mai sus. Nu m-am înșelat în nici o privință: ipotezele au rămas valabile, și cu tot cu amendamentul lui Proust în minte, Nora în regia lui Botond Nagy e un spectacol plin de surprize reușite, o bucată dramatică complet ștearsă de praf, adusă în prezent, dar totodată cu resortul universalității amplificat. Nora & co și-au pierdut semnalmentele burghezilor cuminți de secol XIX,și acum adoptă stilul bon chic bon genre, fiind niște hibrizi simpatici în care coexistă eroii desenelor animate și excentricii din filmele lui Lynch. Uneori, în casa de păpuși se declamă autoironic și se practică autoparodia, ceea ce dinamitează pasajele mai anoste, preschimbându-le în scurtcircuite comice. Desigur, știm bine că dacă măcar unul dintre protagoniști ar avea de la bun început distanța de sine pe care o mimează, nu s-ar fi ajuns la catastrofă, dar prin această supralicitare se evidențiază nebunia pură din așa-zisa normalitate. Fiecare individ devine un subconștient obievtivat care și-a redus la tăcere conveniența și toate cusururile dobândite prin integrarea în societate.

Botond Nagy a remixat textul Norei prin averse de holograme și cuvinte preschimbate în sunete de sine stătătoare sau dublate de imagini. Ochiul spectatorului este violentat, dar spre binele său. Cu toții suntem mai mult sau mai puțin proiecții ale celorlalți, proiecții ale profilelor ideale construite de noi înșine sau care ne-au fost atribuite din oficiu. Din care oficiu? Din oficiul de locuri comune omniprezente în viața cotidiană, din oficiul cuvintelor cu majuscule ce înseamnă totul și nimic: BANI, COMPANIE, SCRISOARE. Multitudinea de efecte speciale are un rol de substanță de contrast, pompând intensitate în diverse scene, precum cea a dialogului dintre Kristine și Krogstad din actul III. E de bun augur și pregnanța personajelor secundare. Atât Anne-Marie, servitoarea familiei și doica Norei, cât și fiica Norei au devenit figuri bine individualizate, livrându-ne piese-cheie din puzzle-ul defect care este viața Norei.

Tocmai mi-am dat seama că de fapt am citit întâia oară Nora când eram un fel de Nora în versiune romanțată, mult mai instruită, ce-i drept, dar la fel de narcisistă. Probabil mă împiedica un soi de manie a grandorii să-l receptez pe Ibsen.

Spectacolul exploatează câteva sugestii tacite pe care mai mult le-am intuit, fără să le fi dezvoltat. Bunăoară, disperarea lui Torvald devine mai colorată prin perversiune, și chiar prin tandrețe, în timp ce doctorul Rank și-a lepădat bonomia, dovedindu-se apt să o subjuge pe Nora printr-o iubire de transfer, în calitate de DJ-psihanalist.

Cât despre spirala existențială de care pomeneam când am terminat de citit piesa, finalul deschis și întrebările adiacente s-au concretizat în imagini arhetipale. Torvald rămâne o piesă de muzeu într-un sicriu de sticlă, păzit de o fiică sportivă, purtătoare de cagulă. Kiddo ar putea deveni orice: o luptătoare în acțiuni polițiste speciale, copia mamei sale sau copilul-problemă, persecutorul părintelui părăsit. Nora, păpușica trecută din mâna tatălui în cea a soțului, nu face decât să se arunce în the great big black and white world, evadând în închisoarea codului de bare. Suntem chemați să medităm dacă Nora este sau nu un specimen darwinian de succes, care se va adapta la munca de corporație, va atinge targetul, va avansa în funcție. Îngăduindu-mi o părere personală, aș spune că dacă realmente Nora a trecut la de stadiul estetic la cel etic, atunci nu-și va face datoria față de o instituție oarecare, nu va procesa mecanic date, ci va hoinări până va ajunge artistă. Nora are stofă de Marianne Faithfull sau Patti Smith. În nici un caz nu o văd ca activistă feministă, cu toate că textul plusează o astfel de direcție. În cel mai bun caz, Nora își va condensa trecutul în creație, își va afla bucuria în actul artistic,dar i se va face dor de Torvald și se va întoarce la el. Dar cu Torvald cum rămâne? Dacă singurătatea îi va fi benefică, atunci își va crește singur fiica, fără să reitereze scheme freundiene răsuflate. Dacă o să-i fie dor de Nora, cu atât mai bine. O va primi înapoi cu brațele deschise, constatând că lumea largă a educat-o fără să o distrugă, făcând din ea un adult.

Coloana sonoră m-a sedus iremediabil, deși am recunoscut numai o melodie de Nick Cave și am descoperit una de Arvo Pärt.

Felicitări, Botond Nagy, Ágnes Kali, András Rancz și Bence Kónya Ütő, felicitări actorilor pentru Nora cu brio remasterizată!

*****

Nora – Teatrul Maghiar de Stat Cluj