„De când oamenii au început să se-ntâlnească în noaptea cea misterioasă, au apărut tot mai multe povești. Pentru că nu suportă ignoranța, ei creează cunoștințe. Inventează mituri, inventează zei, inventează un dumnezeu, inventează științe. Zeii se schimbă, se succedă, mor, la fel și modelele cosmologice, singura care supraviețuiește fiind ambiția de a explica.” (Eric Emmanuel Schmitt, Noaptea de foc)
Am multe cărți semnate de acest autor, dar încă nu mi-am băgat nasul în ele. „Cea mai frumoasă carte din lume… și alte povestiri” mă tenta mult datorită titlului. Nu intru în categoria celor ce judecă literatura după copertă și după denumire, dar admir și chiar invidiez scriitorii capabili să conceapă titluri ieșite din comun. Circumstanțe ce nu comentez aici m-au făcut să încep să-l cunosc pe Eric Emmanuel Schmitt cu „Noaptea de foc”, nume care mă făcea să mă gândesc la un roman belic și care nu mă atrăgea încă. Era însă vorba despre alt soi de război aici decât cel anticipat de mine, mai precis unul interior.
Deschidem cartea și începem să cunoaștem oamenii deșertului, cu primitorul Mousa, cel ce are un contact fragil (dar existent) cu civilizația noastră, având chiar, telefon și fax în agenția lui de turism. Așa că servește de punte între cele două lumi, invocând continuu ca pe o mantră singurul cuvânt pe care îl cunoaște în engleză: „biutiful!”. Este cel ce ghidează plin de entuziasm vizitatorii către hotelul denumit chiar Hotel. Asta pentru că la începutul romanului, e un aer de început de lume, în care universul încă se încropește și lucrurile nu au nevoie să se deosebească unele de altele, pentru că sunt unice: există un singur telefon, un fax, un hotel.
Apoi intrăm într-o proză fermecătoare, ce îmi amintește mult de Max Blecher. Așa de tare îmi place să degust genul asta de introspecții, că vă las aici o mostră:
„Nu mă trezesc niciodată pe de-a-ntregul; părți din mine mai rămân o vreme cufundate-n somn. Creierul e-n stare de amorțeală, lâncezește, neavând habar unde se află; mâinile și picioarele abia mi le mișc; nu-mi găsesc cuvintele și nu-mi amintesc nimic. Ba uneori nu-mi vine-n minte nici măcar cum mă cheamă… Ies din noapte, de fiecare dată, ca un cadavru adus pe plajă de mareea joasă. Un timp, rămân așa, o formă goală, o conștiință care constată pur și simplu că există, dar e văduvită de conținut. Apoi, încetul cu încetul, aproape nepăsătoare, identitatea mea își regăsește ritmul, cum se-ntinde pata umedă pe-o sugativă; după care descopăr că, în sfârșit, am redevenit eu însumi.”
Protagonistul se află pe urmele lui Charles de Foucault, „marele marabu alb”, despre care a scris un scenariu ce urmează să devină film. Investigatul este un călugăr cu vocație de explorator și antropolog, care a studiat cultura tuaregilor. A fost împușcat în cap de niște beduini chiar la poarta schitului său, fiind declarat post mortem martir al credinței creștine. Explorând teritoriul unde trăise Charles de Foucault și unde urma să se facă filmul, Eric Emmanuel Schmitt se raportează la trecut, la viitor, ca timpul în care vor reveni aici pentru filma, dar și la prezent, trăind propria sa călătorie inițiatică.
Proza simplă și cursivă radiografiază cu exactitate șocul cultural încasat făcând un salt în câteva ore de avion și de mașină de la o modernă metropolă franceză, învăluită veșnic într-un zgomot dens al civilizației, la o lume aflată într-o aparentă liniște a timpurilor medievale, o lume în care se călătorește folosind dromaderi și măgari. Oamenii întâlniți au alt aer, alte valori, o viață lipsită de cifre. De pildă, nu spun când s-au născut, fie pentru că nu știu, fie pentru că nu sunt interesați. Iar chipul nu este un indiciu:
„Din cauza aurei lui hieratice, mi-era greu să-mi dau seama dacă avea douăzeci și cinci de ani sau patruzeci și cinci.”
Așa că grupul de occidentali și călăuzele locale își încep călătoria în deșert. Europenii sunt îngroziți de lipsa posibilității de a ajunge la un spital, în caz de nevoie și anticipează că vor fi „șocați” de această aventură, deși nu pot să știe cum.
„O asemenea expediție e întotdeauna o experiență intensă. Asta mă-ngrijorează. După zece zile n-o să mai fim aceiași.”
Grupul eterogen de turiști reunește personalități variate. Autorul ne întreține prezentându-ne aceste arhetipuri. Maniera de a caracteriza este captivantă, inteligentă și chiar distractivă. Să ne oprim o secundă la parte din introducerea lui Thomas, omul de știință:
„De fapt, în timpul acelei prime călătorii în Algeria, nu descoperea, ci verifica, comparând deșertul așa cum și-l închipuise cu deșertul adevărat.
— Rumex vesicarius! Foarte bine, foarte bine…
Acorda o notă bună pământului.
Nu testa corectitudinea propriilor cunoștințe, ci corectitudinea locului. Proceda invers. Sahara trecea un examen, nu el.
(…)
— Foarte bine, foarte bine…
Le-a aruncat un zâmbet încântat ghizilor noștri, Abayghur și Donald, fără-ndoială pentru a-i felicita că ne-au adus într-un deșert excelent, un deșert ca la carte – zâmbetul pe care-l rezerva laboranților care-i pregăteau experimentele la Universitatea din Caen.”
Evident, pot să descriu destul de amănunțit premisa istorică, ca să vă fac poftă. Dar prefer să nu intru în mai multe detalii. Cred că ceea ce am lansat până acum e de ajuns ca să apreciați dacă asta e genul de lectură pe care-l doriți. Știți pactul implicat de orice recenzie: dacă vreți să aflați ce s-a întâmplat în deșert, citiți cartea.
Pot să vă spun în schimb ce nu este această carte: nu e pretențioasă, tendențioasă, nu vrea să vă reeduce. E accesibilă, plăcută, interesantă, prezintă cititorului o lume nouă, cu care autorul chiar a avut contact în modul descris. Asa că fiecare își trage singur concluziile. Apreciez autorii care mă lasă să gândesc, care nu mă umflă cu adevăruri proprii, masticate și regurgitate. Îmi place capacitatea scriitorului de a crea conținut cu fraze simple, fără a-și da importanță. De pildă, fragmentul următor este din favoritele mele:
„Ce te-aștepți să vezi când privești un deșert? Nimic, fiindcă e deșert. Și tocmai asta aveam acum sub ochi: nimicul. O întindere plată și uscată, fără nici un detaliu de care să te agăți, care se topea până la urmă la orizont.”
Deși foarte diferită, aceasta carte mi-a reamintit uneori de marea mea dragoste, „Deșertul tătarilor”, de Dino Buzzati. Poate pentru scriitura senzorială, sau pentru că și aici pustiul are strania proprietate de a amplifica și distorsiona trăirile.
Ar trebui să termin recenzia cu obișnuita odă închinată autorului. Având în vedere că am început mărturisind că asta-i prima carte a lui pe care am avut plăcerea să o citesc, ar fi cam necinstit acum să încep să enumăr titluri și succese. Mai ales că în epoca noastră, le puteți obține în secunde de la prietenul ce pe toate le știe, domnul Google. Ce pot să vă promit, e că nu voi întârzia prea mult până să încep următoarea carte semnată de dumnealui, de data asta, fără să-i judec prea mult titlul. Prefer să revin la finalul articolului la „Noaptea de foc” și să rămân la ea. Pentru ca ăsta e drumul propus azi, singurul ce contează. Cum zice Eric-Emmanul Schmitt:
„Nu poți urma decât un singur drum odată. și tot așa, nu poți străbate decât un singur deșert. Cel de astăzi, primul, era pentru noi un botez.”
Acesta a fost botezul meu în literatura lui Schmitt. Sper sincer ca recenzia asta să ducă la alte câteva. Toți implicații ar avea doar de câștigat.
Editura: Humanitas Fiction
Traducerea din limba franceză: Marieva Ionescu
Anul apariției: 2017
Nr. de pagini: 200
ISBN: 978-606-779-103-7
Cartea se poate cumpără de pe site-ul editurii sau de aici.
Un comentariu
merci de impresii.
mi-am cumparat si eu cartea uremaza sa aflu premiza istorica si altele
incearca Oscar si Tanti roz. Se citeste repde, prea repede.