“Nebunia de a gândi cu mintea ta” – Gabriel Liiceanu

„Dintre cele trei mari achiziţii ale umanităţii – libertatea, moralitatea şi gândirea ca râmânere-pe-gânduri-, nici una nu este definitivă.” (Gabriel Liiceanu)

Nebunia de a gândi cu mintea ta este probabil cel mai important eseu filosofic apărut în spaţiul nostru în ultimii ani, o carte care nu va trece neobservată şi al cărei impact va fi serios şi modelator, chiar dacă, prin profunzimea şi seriozitatea subiectului abordat, ca şi prin tratarea analitică, sinuoasă şi bogat documentată a acestuia, este de aşteptat să nu aibă o receptare polemică masivă şi imediată. Pentru cititorul neavizat, lipsit de instrucţie filosofică sau pur şi simplu de un anumit gust pentru metoda fenomenologic-istorică, impulsul generator al acestei cărţi şi mai ales subiectul ei pot părea deconcertante şi de neînţeles: „la ce bun”, vorba lui Holderlin, un volum despre gândire în acest moment? Cui foloseşte o regândire a raportului nebunie-gândire? Să însemne o nouă carte despre semnificația gândirii recunoașterea implicită a unui eșec? Nu ştiu oare filosofii ce înseamnă a gândi după mai bine de două milenii de gândire filosofică? Nu se pică oare în anacronism şi derizoriu prin stârnirea unor nedumeriri vechi cu privire la procesul prin care animal rationale se detaşează de ceea ce este in-cult şi lipsit de reflecţie? Nu e o nebunie a gândi despre nebunia de a gândi cu mintea ta? Dar, exact depăşirea acestei nedumeriri (pe care trebuie s-o fi simţit şi autorul) în desfăşurarea unui demers argumentativ serios reprezintă forţa şi nu slăbiciunea volumului. Ca orice filosof autentic, Liiceanu nu se sfiește să pună întrebarea pe care o resimte ca urgentă, să pună întrebarea pe care crede că o (re)impune nebunia epocii în care trăieşte. Pentru că, pentru fenomenolog, raportul originar care instituie lucrurile, care face posibile fenomenele în calitatea lor de fenomene, care scoate din ascundere, poate fi în orice moment pusă. Regândirea momentelor şi articulaţiilor fondatoare ale procesului care a impus Occidentului gândirea ca destin este nu doar utilă, este o datorie într-o epocă care are propriile ei modalităţi, poate mai agresive şi mai insidioase decât oricând în trecut, de a se distanţa de gândirea bună. A gândi cu mintea ta este o nebunie în orice epocă şi anume este nebunia de a scoate în lumină ceea ce face posibilă scoaterea în lumină. Întrebarea despre gândire este oricând posibilă, oricând binevenită.

Aşadar, actul de a scrie despre gândirea pe cont propriu nu este, cum ar părea la prima vedere, o meditaţie detaşată despre un subiect anacronic. Ci este, dimpotrivă, o formă profundă de angajare, poate forma ce mai radicală de angajare din câte îi sunt date unui intelectual în momentul istoric în care se întâmplă să trăiască. Aşa cum devine evident în ultima parte a volumului, unde autorul analizează câteva forme de de-reglare contemporană a raţiunii, meditaţia din acest volum vizează nu o superbă şi orgolioasă detaşare de prezent, ci, dimpotrivă, un efort de înţelegere şi diagnosticare a momentului, o radiografie a lumii noastre şi a demonilor ei.

Dar care sunt aceşti demoni, demonii care pândesc dreapta întrebuințare a gândirii? În primul rând, cei care o ameninţă dintotdeauna. Ideologia (înţeleasă ca dereglare afectiv-cognitivă), dogma, fanatizarea, interdicţia de a cugeta liber. Chipurile lor apar colcăitoare în orice moment al istoriei, însoţind ca un dublu malign efortul gândirii înţeleasă drept construcţie în libertate. Dar, în acelaşi timp, fiecare epocă îşi aduce propria sa contribuţie atât la edificarea gândirii, cât şi la istoria punerii ei în abis. Iar chipul ei epocii noastre pare să fi dat de pericolul unui anumit scientism steril, care face dintr-o caracteristică secundară a gândirii (aceea că e produsul unui organ biologic) elementul ei definitoriu, lipsind-o astfel de măreţie, dar şi de semnificaţie. Nu întâmplător, volumul începe cu evocarea poziţiei radicale a neurologului Eagleman:

„proiectate pe fundalul neuroştiinţelor, paginile care urmează au aerul unui frumos discurs romantic despre o simplă iluzie: cum să vorbeşti despre gândirea pe cont propriu, câtă vreme suntem constrânşi de la natură să ne supunem configuraţiei şi dictatelor creierului? Nu ni se spune în permanenţă că „mintea conştientă, sau conştiinţa, este pionul cel mai insignifiant de pe tabla de şah a creierului?”

Doar că Liiceanu ştie că actul de a gândi nu poate fi expediat în această manieră evidentă şi totuşi mincinoasă în evidenţa ei. Pentru că neurologii care nu obosesc să ne spună despre insignifianţa conştiinţei fac abstracţie tocmai de miracolul ei insurmontabil, libertatea din care s-a născut şi de care depinde. Pe de altă parte, avem în această evocare iniţială a cărţii lui Eagleman mai mult decât cochetăria unui filosof care ia în derâdere modul limitat şi nesemnificativ al oamenilor de ştiinţă de a aborda marile subiecte ale istoriei filosofiei. Am putea spune că, dimpotrivă, Liiceanu ia cât se poate de în serios prezenţa biologiei în viaţa spiritului şi, spre lauda lui, este unul dintre puţinii intelectuali de la noi care o face. Pentru că el ştie că, în respingerea pretenţiilor de întemeiere ale neuro-biologiei, se află în joc o miză fundamentală. Nu creierul care produce gândul sparie gândul, ci modelul explicativ pe care îl implică discursul neurologic. Liiceanu vede foarte bine că în spatele explicaţiei bio-evoluţioniste stă abisul, reducerea actului de gândire la anonimitatea unui proces fizic, la lipsa lui monotonă de formă şi direcţie. Împotriva acestei reduceri la procesualitate a gândirii se desfăşoară meditaţia din Nebunia de a gândi cu mintea ta. Efortul de recuperare a semnificației şi demnității gândirii se desfăşoară în bună măsură împotriva lipsei de semnificaţie şi de demnitate a proceselor bio-fizice. Abisul procesualităţii nu va înceta de acum înainte să-şi întindă umbra asupra fragilei lumini a gândirii purtate în căuşul palmei ca o lumânare fragilă într-o noapte vântoasă de înviere. Lumina gândirii nu străluceşte decât pe fondul nopţii care o împresoară.

Aşadar, ce înseamnă a gândi cu mintea ta?

Gândirea, un proces natural izvorât în mintea unei primate, cândva, demult, în negurii omenirii ne-istorice, devine cu adevărat semnificativă în momentul în care, ca meditaţie asupra a ceea ce este, devine un proces ne-natural, lipsit de marca utilităţii. Mai precis, atunci când trece de la negotium la otium, este „starea care rezultă după ce a avut loc orice despărţirea de orice agitaţie cotidiană şi de gândirea pragmatică ce o însoţeşte. Este pur şi simplu faptul de a sta pe gânduri.”

Aşadar, gândirea (termen prin care vom înţelege de aici înainte gândirea oţioasă) apare acolo unde procesualitatea este întreruptă şi devine nesemnificativă. Autorul este conştient că naşterea gândirii oţioase este mai degrabă excepția, evenimentul epocal, singular şi, prin aceasta, nepreţuit („gândirea oţioasă este o faptă târzie a omenirii”). Dar, cu adevărat important este faptul că ceea ce vizează gândirea, după apariţia ei târzie, nu mai este finitul unui obiect sau al altuia, al unui calcul, al unei strategii, ci dimpotrivă, abisul a ceva ce este mai mare decât ea, a ceea ce o face posibilă, sustrăgându-se, protejând-o şi amenințând-o totodată. În miezul gândirii oţioase stă, ca un miez generator, dorul după ceea ce este de necuprins, după ceea ce este mereu aproximat, visat, jinduit: arhitectura de fiinţă din spatele aparenţelor. Lumea zeilor este prima întruchipare a acestui prea mare şi prea mult, iar oamenii, „frecându-se” de nemurirea divinităţilor, au împrumutat ceva din caracterul lor elect. Numai că zeii, „deşi erau fără de moarte, nu erau eterni”, iar actul fondator al filosofiei este totodată un act de un curaj intelectual şi existenţial fără precedent, actul care-l face pe filosof unic, profund, indispensabil, exasperant, suspect pentru vecii vecilor: actul prin care gândirea abandonează fondul mitologic pentru a viza ființa eternă în ceea ce are impersonal, imuabil şi întrucâtva, in-uman. Filosofia devine, din acest moment, încercarea de a suprinde (încercare niciodată completă, mereu reînnoită) „arhitectura fiinţei”, adevărul gol, sarcina de a deosebi epistemé de doxa. Acesta este un moment destinal, acelaşi legământ îl vom întâlni în toată metafizica europeană, de la Socrate până la Hegel. De asemenea, asupra acestui legământ se poartă atacurile deconstructivismului (post)modern:

«Gândirea e aşadar capitalul nostru de nemurire. Ea se alimentează din însăşi obiectul ei, etern, indestructibil, egal cu el în fiinţa lui, nesupus nașterii, devenirii şi morții, aşa cum e supus de pildă trupul lui Ahile, al lui Odiseu sau al Aspasiei… Nous-ul era „zeul din noi”, gândirea oţioasă croită pe măsura fiinţei indestructibile şi a imuabilului nevăzut.»

Pe fondul acestei decizii, mutarea centrului de interes al filosofiei în interior, trecerea din domeniul naturalului (la ionieni) în cel al eticului (prin Socrate) nu pare a fi decât rezultatul firesc al acestei „decizii” destinale.

Dar ce anume se decide în cadrul acestei articulări epocale?

Filosofii ionieni, presocraticii, au fost cei în a căror gândire s-a făcut pentru prima dată simţit acel prea mare şi prea mult care împresoară ceea ce este, abisul, noaptea în care fiinţa licăreşte. Ei au realizat primii că ceea ce este nu este cum pare că este, că orice sens se proiectează doar peste abisul non-sensului, că există o asimetrie fundamentală între a fi şi a cunoaşte, că există o veghe şi o luciditate cu care suntem datori în chiar intimitatea actului de dez-văluire. La presocratici are loc pentru prima dată acea „clătinare a sensului” lucrurilor (pe deplin asigurat în mit) care naşte filosofia şi politica, clătinarea fondatoare a istoriei, despre care vorbea Ian Patocka în celebrele sale Eseuri eretice. Odată cu presocraticii devine evident că adevărul este ceva ce trebuie cucerit, că războiul este legea lucrurilor si fundamentul cunoaşterii, ceea ce dezbină şi totodată promite sinteza. Maieutica socratică nu este o artă a concilierii, ci o artă a războiului, iar lucrurile, aduse o clipă în lumină, se retrag, la finalul oricărui dialog platonician, în ascunsul lor misterios, inepuizabil. Numai ştiinţa modernă, cu ireverenţiozitatea ei structurală, poate visa o teorie a totului, poate crede într-o totală dez-văluire a lucrurilor, în posibilitatea apariţiei ei integrale în lumină. Să fie asta o revenire la o epocă mitologică?

Nu putem însă să nu observăm că asumpţia fondatoare a filosofiei este ea însăşi chestionabilă. Gândirea oţioasă pleacă la drum în numele unei credinţe:

«Înseamnă că aceşti oameni (puţini la număr, dar din ce în ce mai bine conturaţi ca „sectă”), spre desoebire de toţi ceilalţi, erau convinşi că lucrurile apar ascunzându-se, că ele sunt disimulate, şi că faptul de a recurge la zei pentru explicarea lor nu făcea decât să păstreze disimularea şi să consfinţească taina. Trebuia să existe o gândire, o „cunoaştere adevărată”, care să le scoată din ascundere şi care să rupă pecetea tainei cu care ele îşi făceau intrarea în lume.» (sublinierea îmi aparţine)

Dar este această convingere, al cărei arbitrar ne priveşte sfidător din mijlocul expresiei „trebuia să”, una necesară, singura posibilă? Este aceasta singura cale deschisă de ionienii care au crăpat puţin uşa, ca să ne arate abisul? Sunt ionienii cu adevărat presocratici, în sensul de a fi prefigurat şi de a fi fundamentat logic şi ontologic necesitatea socratismului? Filosofi naturalişti, ionienii s-au aplecat în primul rând asupra luxurianţei fenomenelor, cu nesaţul celui care descoperă peste tot ceea ce nu ştia, fiind autorii unor intuiţii absolut remarcabile (ideile geocentrismului, a infinităţii lumilor sau a selecţiei naturale se regăsesc întâi la ionieni) Întreprinderea lor este în primul rând aceea a unor exploratori plecaţi să cucerească realul pas cu pas, milimetru cu milimetru, într-un efort entuziast şi fără limite, asemănător oarecum cu ceea ce întâlnim în ştiinţa post-galileeană. Mutând centrul de interes al filosofiei în interior, în domeniul eticului, făcând din introspecţie calea regală a filosofiei, Socrate şi Platon delimitează şi decid, trasează graniţe destinale atât cunoaşterii, cât şi fiinţei. Cucerirea interiorităţii se face cu preţul unei proscrieri a cunoaşterii lumii care va dura două milenii. Chiar dacă curiozitatea omenească nu va înceta vreo clipă să interogheze natura, nimeni nu se aşteaptă de fapt, în siajul platonismului, ca acest nivel al lucurilor să poată avea principial vreo contribuţie la dezvăluirea adevărului. Natura este privită cu ochi buni atât timp cât confirmă nevăzutul, arhitectura ei uimeşte atât timp cât trimite la sursa ei metafizică, dar, în esenţă, multiplicitatea fundamentală a fenomenelor nu poate pune sub semnul întrebării acel etern vizat de filosofie, după Socrate. Tocmai de aceea, irumperea ştiinţei moderne, după secolul XVII, dar în special în secolele XIX şi XX, a avut caracterul unei adevărate întoarceri a refulatului pentru onto-teologiile moderne. Teoriile ştiinţifice moderne au uimit în primul rând nu prin noutate, ci prin capacitatea, pe care nimeni nu le-o bănuia, de a fragiliza tocmai eşafodajul metafizic al gândirii europene (cazul evoluţionismului este cel mai flagrant). De asemenea, ceea ce este pus sub semnul întrebării astăzi este alianţa primară dintre gândire şi adevăr presupusă de Socrate şi de filosofii de după el. Constatând inadecvarea naturală a gândirii la obiectul ei, primii greci au instituit gândirea ca proces. La capătul acestui proces, gândirea va fi cucerit adevărul, gândirea îşi va fi dovedit capacitatea fundamentală de a afla şi de a dezvălui structura a ceea ce este. Or, ceea ce pune ştiinţa contemporană sub semnul întrebării, într-un mod profund şi neliniştitor, este tocmai această capacitate a gândirii de a surprinde adevărul, la capătul procesului de dezvăluire. Arătând natura biologică a gândirii, relevându-i substratul neurologic, originea şi caracterul evoluţionist, racordând-o în primul rând la sarcina supravieţuirii, şi nu la cea a dezvăluirii, ştiinţele moderne, cel puţin într-o lectură reducţionistă, contestă tocmai capacitatea gândirii de a trece de la negotium la otium. Înţelegem poate mai bine acum de ce efortul de gândire din acest volum este de la bun început îndreptat în direcţia re-gândirii sensului gândirii, în epoca neurologiei, psihologiei şi inteligenţei artificiale.

Aşa cum am citit eu cartea, miza ei este tocmai recuperarea unui sens fundamental al gândirii după revenirea devastatoare şi debusolantă în scenă a ştiinţelor naturii, domenii înzestrate astăzi cu un aparat conceptual şi metodologic irezistibil. Ştiinţele naturii sunt astăzi provocarea epocală care ne permite să aruncăm iarăşi, poate pentru prima dată după momentul ionian şi socratic, o privire asupra hăului, abisului, „nimicului care nimicniceşte”. Atacând vechea alianţă dintre cunoaştere şi adevăr, propunând un nou model al sensului (mai apropiat de modelul iniţial ionian), dând credit ideii nebuneşti că este posibil ca adevărul lucrurilor să fie în principiu inaccesibil gândirii noastre, ştiinţele moderne ne obligă din nou să regândim sensul gândirii. Pericolul întrevăzut deja de Heidegger în analiza făcută tehnicii moderne se desfăşoară azi în feluri care nu puteau fi anticipate acum câteva decenii. Capacităţii tehnice de a ne autodistruge s-au adăugat, în ultimii ani, modalităţi abisale de raportare la realitate: bio-tehnologii, inginerie genetică, inteligenţă artificială, relativizarea graniţelor tari ale discursului metafizic (uman-inuman, animat-inanimat, natural-sintetic). Pericolul nu stă în apariţia acestor tehnologii şi moduri de cunoaştere. Pericolul stă în refuzul gândirii sensului raportului lor cu natura umană, în supunerea faţă de proces, în aneantizarea conştiinţei, în relativizarea oricărei morale. Pericolul închis în chiar miezul timpului nostru stă în nu mai fi capabili la un moment dat să trecem de la negotium la otium.

La finalul volumului său, Deschisul. Omul şi animalul, un alt gânditor (post)heideggerian, Giorgio Agamben, scria:

«În faţa acestei dispariţii (a destinului istorico-politic n.m.), singurul proiect care mai pare să păstreze o oarecare seriozitate este asumarea şi „gestionarea integrală” a vieţii biologice, adică a înşeşi animalităţii omului… Nu e uşor de spus dacă umanitatea care a luat asupra sa mandatul de gestionare integrală a propriei animalităţi mai este încă umană, în sensul acelui mecanism antropologic care, tranşând de fiecare dată între om şi animal, producea humanitas… Umanizarea integrală a animalului coincide cu o animalizare integrală a omului.»

Pentru Gabriel Liiceanu, gândirea care îşi asumă nebunia reconstrucţiei lumii într-un sens propriu, ca destin al perpetuei abateri de la drumul bătătorit, este ceea ce asigură mereu umanitatea omului, excelenţa lui humanitas. Iar destinul gândirii este tocmai capacitatea ei de a se lăsa periodic de-reglată de ceva mai adânc ca ea (acesta este până la urmă leit motivul volumului, pe care l-am lăsat, nu întâmplător, la final). Deschiderile către abisurile care de-reglează pornesc epoci care fixează apoi destinul gândirii ca efort de reglare, de adaptare nicicând încheiată la ceva la care, în final, nu te poţi adapta cu totul. Cândva, gândirea a găsit mai adâncul în zei, în Dumnezeul monoteist, în Ideea platonică sau în ne-locul noician al culturii. Este imposibil de prevăzut care vor fi avaturile viitoare ale mai-adâncului. Pariul lui Liiceanu este însă unul cât se poate de ambiţios. Pentru că, în succesiunea de reducţii fenomenologice a volumului, filosoful ajunge la concluzia că există un noi un mai-adânc fundamental care rezistă oricărei reducţii şi oricărei relativizări, un mai-adânc înţeles ca legământ originar care asigură peremptoriu obiectivitatea valorilor. Şi tocmai în acest adânc, care este nebunie, gândirea îşi va afla mereu motorul care o face să fie de-a pururi destinul nostru:

«Cultura nu este un act originar. E un strat suprapus, menit doar să şlefuiască substratul primordial al unui legământ făcut între noi şi altcineva decât noi. Există un mister al acestui „altcineva” care, după ce ne propune legământul, termină prin a sălășlui în noi. Cine este acest „altcineva” şi acest „mai adânc”? Nimic nu ne împiedică să-l numim, ca expresie a misterului său, Dumnezeu. Şi să-l „slujim” nu neapărat prin credinţa instituţionalizată, ci prin simpla memorie a legământului. Gândirea pe cont propriu, pentru că este aptă să coboare până în „pivniţele sinelui”, va trebui să-l descopere mai întâi, ca fundament al comerţului ei cu morţii… pe acel zeu de la care a pornit totul.»

Manifest pentru demnitatea umană obținută prin gândire, cartea lui Gabriel Liiceanu ascunde cu greu patima în spatele rândurilor calofile și melancolice. Vă adresez un prietenesc îndemn la lectură.

Editura: Humanitas