Ca niciodată, în ciuda oboselii, mă așez la birou și încep să scriu. Ca pe vremuri, când ieșeam de la spectacol și până acasă aveam cronica gata scrisă. E cel mai bun semn că ceea ce am auzit nu m-a lăsat indiferentă, dimpotrivă, m-a atins. Dar nu în felul în care m-au atins Matthäus-Passion de Bach, cu Gabriel Bebeșelea la pupitru, sau Simfonia Învierii, a lui Mahler, cu Orchestra Filarmonicii George Enescu condusă de Vasily Petrenko într-o formă mentală greu de atins de confrați. De când sunt în București, n-am prins așa stagiune bună a Filarmonicii condusă de Marin Cazacu și cred că sunt mulți care gândesc ca mine. O serie de concerte pusă sub semnul eclectismului, cu un program gândit în funcție de invitați – soliști și dirijori -, dar în același timp menit să pună orchestra în valoare. Diversitatea n-a fost neapărat cuvântul-cheie al acestei stagiuni, ci mai degrabă calitatea intrinsecă a prestațiilor tuturor celor care au urcat pe scenă săptămână de săptămână, cu o rigoare de metronom, astfel încât relația cu melomanii și fidelii muzei Terpsihora să se condolideze. E din ce în ce mai greu să cultivi și să întreții o astfel de relație, în termenii calității și a respectului reciproc, pentru că trăim în era compromisului și a câștigului comercial, care ne îndepărtează de multe ori de zona performanței și pe noi, cei din sală, dar și pe cei care urcă pe scenă ca să ne (în)cânte. Acum, la final de stagiune, dacă e să fac ierarhii, ele rămân în zona subiectivității, nici nu-mi permit să ies din acest con al aurea mediocritas (dar luați expresia în sensul ei originar). Deloc întâmplător, primele trei concerte care-mi vin în minte sunt cele două menționate mai sus și cel din această seară, cu Courtney Lewis dirijor. Dar, pentru că la mine, e mai tot timpul un dar, concertul din această seară ocupă podiumul fiindcă Variațiunile Enigma au fost expresia unei combinații rarisime de ludic și expresivitate.
*
Imaginați-vă că aveți sute de bucăți de sticlă pe care trebuie să le asamblați într-un mare mozaic. Încercați să le potriviți, astfel încât să obțineți ori copia fidelă a unei anumite imagini, ori un tablou care să vă satisfacă din punct de vedere estetic. Ca să ajungeți la final, vă folosiți de logică, experiență, bun-simț, maleabilitate, ba vă surprindeți că dați și în mintea copiilor, pe alocuri. Cum, necum, ajungeți la un rezultat final, dar tabloul obținut vă stârnește ori zâmbete (auto)ironice, ori hohote de râs și, câteodată, se întâmplă să vedeți că au rămas piese care nu și-au găsit locul în ramă, deși e clar că de acolo sunt. Așa se poate explica și succesul unui concert: din punct de vedere tehnic poate să fie totul impecabil și, totuși, nimic care să te impresioneze sau, invers, să-ți dai seama că pe ici, pe colo, n-a fost chiar ce trebuie și, totuși, rezultatul final să-ți placă la nebunie. Imperfecțiunile își au rolul lor în muzică, pentru că țin de factorul uman, adică de emoție și de încă câteva lucruri: disponibilitatea mentală, capacitatea de a lucra în echipă, fluxul de energii care vin din sală etc. Dacă mai ai și niște telefoane care sună aiurea sau niște spectatori care vor să comenteze cu orice preț, s-a cam dus zenul serii și, oricât de bine ar presta instrumentiștii, concertul îl treci la nereușite. Chiar dacă pentru mine Beethoven n-a fost cum trebuie decât pe ultima parte a concertului – a nu se înțelege că Alena Baeva n-a fost cum trebuie, ci pur și simplu a lipsit acel ceva care să-l facă memorabil – Variațiunile Enigma a lui Edward Elgar m-au scos din zona de confort în care mă așezasem deja și m-au tăvălit (scuzați exprimarea), astfel încât la final am plecat cu senzația că aș putea începe și un maraton, fără probleme.
*
Courtney Lewis e un dirijor pe care vreau să-l mai văd, tocmai pentru că nu reușesc (încă) să-l așez într-o clasificare oarecare. Are un stil aparte de a conduce orchestra, surprinzător de categoric, deși eleganța și prestanța te fac să crezi cu totul altceva. Vipușca pantalonilor și cămașa cu un croi aparte țin de o combinație ce-l trimite în zona excentricului și, totuși, nimic din ce se aude nu te face să duci gândul mai departe. Între timp, îți aduci aminte că e britanic, dar conduce o orchestră americană de zece ani încoace (n.m.: dacă la teatre cu greu mai găsești un caiet/program de sală, la Filarmonica George Enescu fiecare concert are parte de un caiet din care afli toate detaliile despre soliști, dirijori și piesele cântate); n-a exclus colaborările cu alte orchestre, deci s-a plimbat destul de mult prin lume – condiția artistului contemporan ține și de această disponibilitate de a călători foarte mult.
Ascultând primele variațiuni, gândul mi-a fugit la tot ce-a primit Anglia dinspre colonii, iar concertul mi-a părut a fi expresia perfectă a reverenței lui Elgar adusă diversității. Să nu uităm, compozitorul s-a născut într-un secol și a murit în altul, dar și ce vremuri a prins! Atitudinea de imperator a lui Lewis mi se pare mai mult decât potrivită în acest context muzical, iar delimitarea variațiunilor m-a făcut să mă tot învârt în jurul cuvântului crochiu. Și, totuși, nimic schițat, dimpotrivă în fiecare secvență muzicală o profunzime aproape șocantă. Elgar a prins în note ca nimeni altul tulburările și transformările profunde ale societății globale la început de secol XX, când romantismul nu mai era decât fantoma unor timpuri idilice, iar Europa se pregătea de război, deși nimeni nu se gândea la așa ceva.
Partida percuționiștilor ne-a regalat, în schimb lemnele mi-au dat senzația că se bucură de triumful muzicii; contrabasiștii au pus la bătaie toată experiența lor, pentru că în cele puțin două secvențe s-au întrebuințat serios.
la repetiții – credit foto Cătălina Filip
*
M-am tot întrebat de ce Enigma și nu alt nume; n-am găsit un răspuns care să-mi satisfacă egoul, în schimb mi-am dat seama că Elgar astăzi ar fi câștigat din muzică de film; în altă ordine de idei, dacă pentru mulți e șocantă absența unității, a unui fir roșu care să reunească toate secvențele, pentru mine această absență nu e decât expresia unei logici (perfecte) a lipsei de unitate, adică a felului cum arăta societatea europeană la început de secol XX.
la repetiții – credit foto Cătălina Filip
*
Revenind la mozaicul de care pomeneam la început: concertul din seara asta a fost de o imperfecțiune inatacabilă; dacă există unele tablouri la care trebuie să te uiți dintr-o anumită poziție (uneori nefirească de-a dreptul), ei bine, la concertul Filarmonicii George Enescu cu Courtney Lewis dirijor mă raportez ca și cum aș contempla splendoarea naturii umane. Nietzsche și-a intitulat una din cărți Ecce homo; contemporan cu Elgar, a sfârșit prin a avea popularitatea asigurată pentru totdeauna de celebra afirmație „Dumnezeu a murit!”. Variațiunile Enigma, dimpotrivă, mi-au adus aminte că în toate există Dumnezeu și că el lucrează prin oameni. Courtney Lewis e unul din aleși și sper să-l mai văd dirijând.
Orchestra Filarmonicii George Enescu
Dirijor Courtney Lewis
Solistă Alena Baeva
Program
Ludwig van Beethoven Concertul în re major pentru vioară și orchestră, op. 61
Edward Elgar Variațiunile Enigma, op. 36
