Morala ca o cursă de elefanți: despre Mintea moralistă

„Toţi suntem prizonieri aici pentru o vreme, aşa că să încercăm s-o scoatem la capăt.”

Jonathan Haidt

Dacă aţi avut vreodată un animal de companie care a murit, v-ar fi putut trece prin minte că, în loc să-l îngropaţi, aţi putea să-l gătiţi şi să-l mâncaţi? Dacă aţi găsi un drapel al ţării în casă, aţi putea să-l faceţi cârpă de şters pe jos? V-aţi gândit vreodată să faceţi sex cu un pui de la supermarket înainte de a-l găti?

Dacă n-aţi făcut niciunul dintre aceste lucruri, dar aţi întâmpinat cu un ușor (sau mai pronunțat) dezgust unele sau toate aceste situaţii, dacă vi se par în mod evident greşite fără să puteţi preciza exact de ce simţiţi asta, atunci puteţi primi felicitările mele: sunteţi o persoană normală, cu intuiții morale obişnuite, capabilă de fapte dintre cele mai frumoase şi lăudabile. La o analiză mai atentă însă, în niciuna dintre aceste situații nimeni nu ar avea de suferit, ba chiar ar exista un câştig net în satisfacţie pentru actanţi. Cum este posibil aşa ceva? Răspunsul e cât se poate de simplu. Moralitatea umană nu are decât legături periferice cu comportamentul de căutare a plăcerii. Ea este mai degrabă legată de un spectru de intuiții care au evoluat pentru a rezolva probleme complexe şi separate. Mintea moralistă este locul unor porniri contrare care trebuie să coexiste, al unor intuiţii care pot fi uneori întărite de raţiune şi alteori contrazise de aceasta şi al unor ataşamente care trebuie adeseori să negocieze pentru a nu duce la comportamente autocontradictorii, schizoide.

Omul, aşa cum îl cunoaştem, este rezultatul a milioane de ani de evoluţie. Este imposibil ca tiparele complexe ale comportamentele noastre morale să nu poarte în ele însele semnul nevoilor evolutive pe care au fost chemate să le rezolve. Deşi psihologia evoluţionistă este o disciplină emergentă, care îşi caută încă metodele şi cadrele teoretice, pare imposibil de explicat complexitatea psihologică a fiinţei umane fără a face apel la cadrul evoluţionist. Şi exact asta face Jonathan Haidt, într-una dintre cele mai curajoase şi mai influente cărţi despre morală scrisă în ultimele decenii.

Primită deopotrivă cu admiraţie şi indignare în mediul american şi nu numai, Mintea moralistă are câteva calităţi care o fac o lectură indispensabilă: reuşeşte să ofere un cadru teoretic solid pentru a o explicație sintetică a moralităţii umane. În al doilea rând, oferă un cadru conceptual pentru cercetări viitoare. Nu în ultimul rând, poate reprezenta punctul de la care să începem să construim efectiv o omenire mai relaxată, mai conciliantă, mai dispusă să-şi înţeleagă comportamentul moral şi să-l nuanţeze în funcţie de nevoile celorlalţi.

Haidt foloseşte o metaforă elocventă pentru a explica mecanismul nostru moral: sistemul moral este un elefant greoi condus de un călăreţ inteligent. Pentru a înţelege metafora lui Haidt, va trebui să depăşiţi un binom conceptual care vi se pare probabil evident: binomul emoţie-cogniţie. Mintea omenească nu este sfâşiată victorian între pasiune şi raţiune, ci este mai degrabă supusă colaborării complexe dintre mai multe feluri de cunoaştere. Bazându-se pe cercetările lui Damasio şi ale altora, Haidt poate să afirme că emoţia este un fel de cogniţie. Emoţiile sunt forme de evaluare imediată a situaţiilor din mediu şi o modalitate de pregătire a organismului pentru elaborarea unui răspuns adecvat. Dacă auzim pe cineva fugind noaptea, pe o stradă pustie, în spatele nostru, sistemul nostru nervos va declanşa un răspuns prin intermediul emoţiei teamă, pregătindu-ne pentru o reacţie de tipul luptă sau fugi, accelerându-ne pulsul şi dilatându-ne pupilele pentru a ne îmbunătăţi percepţia. Astfel, adevărata dihotomie nu se regăseşte între emoţie şi cogniţie, ci între diferitele tipuri de cogniţie: intuiţia şi gândirea. În fiecare zi, simţim zeci sau sute de străfulgerări de aprobare sau dezaprobare atunci când evaluăm ceea ce vedem în jur (dacă nu mă credeţi, încercaţi să vedeţi un jurnal de ştiri perfect calm şi neutru). Aceste străfulgerări sunt numite de Haidt intuiţii. O mică parte din ele capătă stabilitate şi anduranţă şi devin emoţii morale. Emoţiile morale sunt cele care ne configurează opţiunile morale fundamentale. Sunt cele care ne fac să devin liberali, conervatori, socialişti sau libertarieni. Nici unul dintre noi nu se înşală în totalitate. Nici unul dintre noi nu are dreptate până la capăt. Vom vedea imediat de ce.

Mintea moralistă este, aşadar, ansamblul format dintr-un călăreţ (procese cognitive controlate, raţionale, bazate pe explicarea lui „de ce”) şi un elefant (procese automate, emoţia, intuiţia şi toate căile de „a vedea că”). Partea interesantă este însă aceea că, deşi călăreţul (raţional) îşi imaginează despre sine că deţine puterea şi controlul, adevărul este exact pe dos. Elefantul intuitiv este cel care ne îndreaptă de cele mai multe ori în câte o direcţie, iar călăreţul nu face de obicei decât să furnizeze argumente a posteriori pentru decizia elefantului. Dacă sunteţi unul dintre cei care au petrecut măcar o dată zeci de minute pe Internet încercând să convingă un contraopinent că se află în eroare, dacă sunteţi unul dintre cei indignaţi de orbirea celorlalţi în faţa argumentelor dumneavoastră (perfect raţionale, desigur), atunci trebuie că înţelegeţi despre ce vorbesc. Doar că acum aţi păşit pentru prima dată în poziţia adversarului vostru. Vă puteţi privi din afară şi vă puteţi vedea aşa cum sunteţi când argumentati în favoarea poziţie voastre morale: hotărât, convins, iluzionat că sunteţi perfect raţional:

„Nu judecăm moral ca să reconstituim motivele reale pentru care noi înşine am ajuns la o concluzie; judecăm ca să găsim cele mai bune motive pentru care altcineva ar trebui să fie de acord cu judecata noastră.”

Comportamentul moral a evoluat în milioane de ani pentru a ne ajuta să rezolvăm anumite probleme. Cea mai importantă dintre ele este cooperarea fără înrudire. Dar există şi altele, nu mai puţin semnificative. Şi tocmai pentru că diverse comportamente au evoluat pentru a rezolva probleme diverse, nu neapărat înrudite, mintea moralistă este modulară. Modulul poate fi definit ca un set de intuiţii şi comportamente asociate, construite evoluţionist pentru rezolvarea unor presiuni ale mediului. Conform lui Haidt, există şase module (fundamente) ale moralei:

Fundamentul grijă-vătămare: Fiinţele umane sunt fragile, mai ales imediat după naştere. Suntem preocupaţi nu doar să nu fim noi înşine vătămaţi, suntem de asemenea preocupaţi ca progeniturile noastre să nu fie vătămate, rănite, puse în pericolul. Creierul ne este configurat pentru a răspunde la anumite tipare de stimuli (de exemplu, bebeluşii ni se par drăgălaşi tocmai pentru a fundamenta acest modul; rareori găsim la fel de drăgălaşi adulţii).
Fundamentul corectitudine-înşelăciune: acest fundament răspunde unei probleme adaptative profunde: anume aceea de a obţine beneficii în comun fără a ne lăsa păcăliţi. Întrucât în principiu oricine poate înşela pe oricine, toţi indivizii au evoluat să fie sensibili la corectitudine (sau lipsa ei). Avem tendinţa înnăscută de a fi indignaţi de cei ce înşală şi de a-i admira pe cei corecţi. Interesant este că toţi suntem preocupaţi de corectitudine, dar o înţelegem diferit: la stânga, corectitudinea se leagă mai mult de egalitate, iar la dreapta de proporţionalitate (după faptă şi răsplată etc)
Fundamentul loialitate-trădare: Este comportamentul care ne face să dezvoltăm comportamente de ataşament faţă de membrii propriului grup, dar şi de respingere faţă de membrii altor grupuri. Întâlnim acest modul şi în confruntările pozitive (competiţii sportive, intelectuale etc), dar şi în conflictele armate.
Fundamentul autoritate-subminare: Autoritatea, militară sau civilă, impusă ereditar, prin consens sau prin alte mecanisme este garantul şi, uneori, chiar creatoarea ordinii morale. Nici o comunitate morală nu poate exista fără supunerea faţă de autoritatea pe care o consideră legitimă. De aceea, am evoluat să fim sensibili la respectul faţă de supunerea faţă de şi la respectarea autorităţii, precum şi la actele de contestare a ei.
Fundamentul caracter sacru/degradare: Este un fundament paradoxal şi tensionat, întrucât, deşi astăzi este considerat de către unii a fi elementul superior şi definitoriu uman, el are la bază, în opinia lui Haidt, necesitatea de a rezolva „dilema omnivorului” (separarea elementelor periculoase şi comestibile de cele otrăvitoare şi periculoase. Caracterul sacru a evoluat pentru a evita agenții patogeni, paraziţii şi alte ameninţări). Mecanismele iniţiale de declanşare sunt legate de miros, văz sau alte module care sesizează tipare legate de patogeni. Orice neurolog vă poate confirma că aceleaşi reţele neuronale procesează dezgustul fizic şi cel moral.
Fundamentul libertate/oprimare: silită să se supună unei autorităţi, fiinţa umană nu poate totuşi să se supună în totalitate. Orice fiinţă oprimată se va revolta. Acest fundament moral a apărut ca răspuns la problema grupurilor mici, silite să trăiască în vecinătatea unor grupuri concurente comparabile, care i-ar fi supus dacă ar fi putut.

Orice minte moralistă, mintea ta, mintea mea, mintea fiecărei persoane care trece acum pe stradă reprezintă o combinaţie a acestor şase ingrediente fundamentale, în diferite proporţii. Progresiştii liberali conferă o importanţă uriaşă primelor două module şi parţial, celui de-al şaselea. pentru un liberal, fundamentale sunt modulele grijă-vătămare şi corectitudine-înşelăciune. Sunt, de asemenea, sensibili la modulul libertate-oprimare, pe care îl intepretează tot în sensul necesităţii unei societăţi mai egalitare. De asemenea, putem spune că sunt puţin sau deloc sensibil la fundamentele loialitate-trădare, autoritate-subminare şi caracter sacru-degradare. Prin contrast, conservatorii au o moralitate bazată pe toate cele şase fundamente, cu accent exact pe cele trei pe care liberalii le ignoră. De asemenea, în cadrul modulului libertate-oprimare, conservatorii pun mai degrabă accentul pe libertatea negativă (modelul libertarian, de pildă) decât pe necesitatea suprimării oprimării.

Ce descoperă astfel despre sine mintea moralistă?

Că oricât s-ar simţi de diferită şi îndreptăţită, intuiţiile ei vin dintr-un fond evolutiv comun şi că de ceilalţi ne desparte mai degrabă stilul arhitectural decât materialul de construcţie. Că adevărul nostru, oricât ni s-ar părea de convingător, este unul parţial şi revizuibil, că putem deveni mai inteligenţi, mai nuanţaţi, mai diplomaţi şi, în cele din urmă, mai umani dacă ne vom deschide spre ceilalţi, nu pentru a ne încrucişa în duel argumentele, ci pentru a le vizita o clipă lumea. Lumile noastre morale sunt de regulă puternic idiosincratice, dar nu sunt închise monadic. Şi aceasta este şansa noastră de a căpăta acces, prin empatie, la realitatea morală a altora şi de edifica, plecând de aici, o lume morală mai diversă şi mai umană:

„Dacă vrei cu adevărat să schimbi părerea cuiva într-o chestiune legată de politică sau morală, va trebui să vezi lucrurile atât din perspectiva ta, cât şi a lui. Şi dacă reuşeşti cu adevărat să-i înţelegi perspectiva – în mod profund şi intuitiv – vei putea să-ţi vezi chiar propriul orizont lărgindu-se. Empatia este antidotul moralităţii, deşi este foarte greu să empatizezi în cazul unei disensiuni de natură morală.”

Cartea lui Jonathan Haidt ne oferă o perspectivă sintetică, profundă şi inovatoare asupra moralităţii umane. Ne oferă o explicaţie pentru disensiunile uriaşe dintre lumile noastre morale. Ne oferă, de asemenea, sugestii pentru dialog şi negociere. Şi nu în ultimul rând, noi direcţii de cercetare pentru viitor. Şi, ca orice lucrare fertilă, ne lasă moştenire şi câteva nedumeriri. Pot fi tratate cele şase fundamente ca având o pondere egală în ecuaţia moralităţii? Separat de celelalte, este fiecare ingredient moral la fel de important, aşa cum piperul nu este per se superior rozmarinului? Dacă valoarea lor este în principiu egală, atunci efectiv nici o combinaţie nu ar fi intrinsec superioară alteia: societatea cea mai represivă și restrictivă ar fi al fel de justificată ca una cosmopolită, democratică şi bazată pe drepturile omului. În spatele nediferenţierii valorice a modulelor stă noaptea relativismului moral. Dacă cele şase fundamente nu au o valoare egală (dacă de exemplu, considerăm fundamentul grijă-vătămare superior în sine celui de autoritate-supunere), în baza cărui criteriu clamăm diferenţierea lor axiologică? Pare improbabil să-i fi scăpat lui Haidt că extinderea oricărui modul se face întotdeauna pe seama altora, prin reducerea ponderii a cel puţin unora dintre modulele complementare: câștigarea dreptului la avort de către femei sau a dreptului la vot s-au făcut erodând efectiv fundamentele complementare ale autorităţii sau caracterului sacru. Şi atunci, în baza a ce hotărâm că o anumită sinteză a celor şase fundamente este una obiectiv mai bună decât alta? Oricine este educat într-un spirit occidental, cosmopolit, democratic va considera superioară în sine o societate în care oamenii au obţinut drepturi egale uneia în care autoritatea şi coerenţa comunitară se bazează pe sclavie, exploatarea femeilor sau eutanasierea copiilor nedoriţi. Mai mult, sunt puţini cei dintre noi care ar accepta vătămarea unor fiinţe nevinovate în numele unor valori comunitare abstracte. Câţi dintre dumneavoastră aţi alege să serviţi patria dacă nu aţi putea s-o faceţi decât trecând prin foc şi sabie ființe inocente? De ce nu l-am achitat pe Eichmann la Ierusalim, întrucât a pretins că a urmat ordinele (a respectat fundamentul autoritate-supunere) când a trimis milioane de oameni la gazare? Nu în ultimul rând, Haidt pare să sugereze că acceptarea empatică a lumii morale a altora e calea către dialog şi nuanţare. Doar că acest dialog nu poate avea loc decât prin acceptarea explicaţiei evolutive a originii moralităţii desfăşurată în acest volum. Mă tem însă că o atare acceptare nu poate fi la îndemâna oricărui conservator. Pentru că morala conservatoare nu poate accepta cu uşurinţă o întemeiere evoluţionistă (citeşte relativistă, în sensul lipsei unei întemeieri transcendente) a moralei. Cum ar putea accepta un conservator creştin că sacralitatea are la bază un comportament ecologic de separare a patogenilor de elementele viabile? Cum ar putea accepta un conservator că moralitatea se întemeiază pe un proces orb, de selecţie, şi nu pe voinţa unei fiinţe divine, după al cărei chip şi asemănare suntem construiţi? Haidt pare să omită faptul că anumite fundamente (cum este cel sacru-degradare) au nevoie de structuri ideologice care să le susţină şi că demersul lui psiho-evoluţionist este unul profund deconstructiv în raport cu aceste structuri. Negocierea morală pare a fi la îndemâna liberalilor (care pot accepta fără să-şi corodeze fundamentele explicaţia psiho-evoluţionistă a lui Haidt), însă mult mai greu la îndemâna conservatorilor. Sperăm ca la toate aceste întrebări să ne răspundă Jonathan Haidt într—o carte viitoare.

Până atunci, să citim şi să recitim Mintea moralistă. O carte fundamentală, care a schimbat profund dezbaterea etică în lume şi a cărei posteritate nu va fi neapărat liniştită.

Editura: Humanitas