Scrierea-Miere(a), Spanac! Pentru o literatură de tip Popeye… :)

În copilărie şi adolescenţă auzeam, câteodată, expresia „Ei, spanac!” (Pentru noile generaţii, cred că este echivalentul expresiei neauzite, dar bănuite: „Ei, broccoli!”). Expresia respectivă se referea la o reacţie oarecum nepoliticoasă, mai puţin diplomatică, la o propunere, la o observaţie, era o reacţie… critică care exprima o nemulţumire… amicală. Să presupunem că încercai să îmbunezi pe cineva, să-i spui că X nu este chiar atât de mişel, că, totuşi, propunerea lui, nu contează care, este o.k.. Reacţia era: „Ei, spanac!”

O să fie evident că în titlu nu este vorba despre aşa ceva, deşi invidioşii, mai ales că Tudor Ganea a primit recent „titlul” de „Tânărul prozator al anului” pentru al doilea an consecutiv, ar putea să…

Dar pentru o literatură de tip Popeye, care încearcă să se salveze, pardon, să salveze muza Olive, care o fi ea, slăbătura, substanţa literaturii… româneşti contemporane, „Miere”… este un afrodiziac. Şi la propriu (literar), şi la figurat… ţinând cont de paginile orgiastic-dionisiace (şi nu sunt numai cele în care locuitorii Mirenilor – mini-capitala cărţii, aproape de Bucureşti! – un soi de Macondo, fac dragoste cu năbădăi prin prisacă ori împrejurimile ei!)!

Aşadar, poţi… lua linguriţa de miere precum lua Popeye spanacul ca să-l caftească pe Brutus şi alte duhuri întunecate ale literaturii (pardon, artelor animate sau nu!)! „Picioru’ lui Van Damm’!” „Picioru’ lui Van Damm’!” „Picioru’ lui Van Damm’!”, se aude din carte la un moment dat, când începe partea a doua, care începe oarecum ca într-un mizerabil (sic) Stephen King (aşa mă aşteptam să fie „Calitatea luminii” de Mircea Pricăjan, specialistul în King, dar ieşit acolo un mai mult decât rezonabil, tuşant – dacă tot am trecut prin a doua experienţă cu un bebe de curând – „Shining” cu amortizor, în surdină), scriitorul fiind capturat de personaje, legat ca un sclav (citind parcă îţi cresc lanţurile în pielea urechilor!) ori ca un Gulliver de către pitici!

Marea provocare a prezentării acestei cărţi pline de surprize este cum să nu deconspiri aceste surprize încântătoare, seducătoare, năucitoare…

Nu demult consideram începutul, primul capitol al cărţii, „cel mai tare” din istoria literaturii române: nu numai pentru simbolistica Capulet şi Montague, asumată sau nu, care împarte „un popor” în două (aş exagera dacă aş spune că este o carte despre dezbinarea românilor în tot ce vreţi d-voastră!): Stelu, un voinic de basm, manelist în părţile esenţiale, în dimineaţa nunţii femeii de care este îndrăgostit, ia o motosapă şi împarte satul (probabil inventat, undeva între Snagov şi Gruiu; există un Mireni în Vaslui, nu ştiu cât de departe de Huşiul prisăcarului Petrică, alt personaj important în carte) în două, săpând, distrugând garduri, case, cortul nunţii, totul culminând cu o bătaie de poveste între cele două tabere… Oricum, în „Miere” sunt vreo trei începuturi, el rivalizează şi cu începutul din „Cazemata”, în interior pot fi şi alte începuturi, unele pagini fiind chiar mai hipnotizatoare…

Ar trebui început cu un cutremur care şterge de pe faţa… României capitala? Totul descris ca în cele mai credibile filme catastrofice de la Hollywood? Sau cu un tribut adus filmelor cu super-eroi, tribut satirico-ironic, mai ales în scenele cu Radu, personajul principal surpriză (şi el; dar să nu uităm şi albinele, care apar parcă şi prin „Cazemata”!):

„După ce apa – tulburată până atunci de slalomurile delfinilor – se limpezi, înotă spre stabilopozi. Când ajunse sub protuberanţele din ciment, îşi încordă spatele şi, cu aceeaşi forţă şi aceeaşi uşurinţă cu care delfinii îl aruncaseră puţin mai devreme, împinse în picioare, desprinse stabilopodul de pe fundul mării şi-l aruncă în sus. Apoi trecu la următorul, şi următorul, şi următorul… până când ajunse la performanţa de a ridica cu un singur deget imensele blocuri de beton şi a le lansa afară din apă. Privea de pe fundul mării cum stabilopozii expediaţi din mici impulsuri ale degetelor se ridică cu viteză în sus, despică apa şi dispar în înaltul cerului, lăsând în urma lor pete mari de clăbuc în care clocotea lumina soarelui. După ce curăţă tot fundul mării de stabilopozi, se opri la ultimii trei, cu care începu să jongleze asemenea unui clovn. Chefalii şi guvizii (sic!) ascunşi până atunci pe dedesubt fugeau speriaţi din calea lui Radu, care îşi făcea numărul de circar sub apele mării. Din trei bobârnace consecutive îi lansă spre suprafaţă. Împinse în picioare şi se luă după ultimul. Apa se scurgea cu viteză pe lângă el şi-i vâjâia în urechile înfundate. Ajunse din urmă stabilopodul şi-l încălecă în şaua dintre braţe. Pietroiul ieşi din mare, mai sui puţin şi înţepeni în aer, planând la câteva zeci de metri deasupra valurilor. Cu apa scurgându-i-se din ochi şi urechi, Radu ridică privirea şi văzu cum toţi stabilopozii lansaţi de el încremeniseră în jur şi levitau la înălţimi diferite. Pietroaiele, ce mai devreme se odihneau pe fundul mării, se ridicaseră şi pluteau deasupra golfuleţului precum nişte nave extraterestre, oglindindu-şi în mare braţele solide din care picurau apă şi mâl.” (pp.84-85)

Şi acest fragment este numai începutul, sau numai un fel de început… Radu poate face mult mai mult, jonglând nu numai cu spaţiul şi timpul, cu dimensiunile. De altfel, spaţiul şi timpul (nu numai de la „Solenoid” încoace, literar vorbind) au o anumită relativitate (şi la T.Ganea), sunt, aici, la mâna şi… caietul (ars sau nu) scriitorului care mai că ar considera existenţa ca un capitol din Matrix, un nivel dintr-un joc de calculator, în care „omul” poate deveni de o fiinţă cu arborii, marea, clădirile, risipindu-se, disipându-se, pulverizându-se (nanotehnologia să trăiască!) în Materie, străpungând-o, străbătând-o (prima parte a cărţii este „Afară”, a doua şi ultima „Înăuntru”) cu puterea gândului…

Gândesc, scriu, deci exist, provoc existenţe, lumi, cutremure… Iubesc, deci fac dragoste până şi cu Bucureştiul, la propriu! La urma urmelor, ce este orice dragoste, decât o cutremurare!

În ultimă instanţă, avem de-a face cu o poveste cu un fel de Zeu care trimite în lume prisăcari magici, o poveste care nu se poate spune, astăzi, altfel…

După ce te înnădeşti la Tudor Ganea, la stilul său deloc mieros, inevitabil te întrebi (Morocănos de invidios) dacă te va mai surprinde şi la treia carte! Şi le răspunzi unora: da, Tudor Ganea poate fi noul Cărtărescu, ar putea fi dacă nu ar fi chiar Tudor Ganea! Cel din cazematele copilăriilor noastre şi din mierea şi nectarul viselor noastre literare!

Tudor Ganea, un baron Munchausen al literaturii de pe la noi (zău că poate zbura pe stabilopozi!), un Mad Max(imus) al apocalipticii literaturii române (sau universale; doar Negrici a scris despre iluziile… literaturii române, iar Alexandru Matei despre ultimele zile ale literaturii!), gata să înfrunte găştile personajelor sale, să mântuiască omenirea cu lacrimile sale:

„Radu plângea în mijlocul încăperii şi lacrimile sale îi carbonizară pe toţi oamenii.”! Sic! (p.167)

Bref, cartea este meditaţia epică asupra firescului fantasticului de a fi!

Să distrugi dintr-o suflare literară Bucureştiul (cap. 3, prima parte) şi apoi să-l reclădeşti, renaşti (p.200), cu tot cu Constanţa şi cu Mireniul înglobate, din altă răsuflare, nu e de ici, de colo… După lectura cărţii, orice pădurice de salcâmi vă va spune altceva, mai ales dacă înfloresc de două ori într-un an! Când veţi simţi vreo furnicătură, vă veţi gândi că, poate, un scriitor vă bântuie, pentru a vă propovădui despre „ascunderi” şi despre „timpu’ care trebuie să fie di fapt” (p.193)…

Şi cu siguranţă gustul mierii va fi altfel, mai livresc, mai proustian…

Şi mai ales gustul romanului:

„Acum un an mi-a încolţit ideea scrierii unui roman. Semnele le-am avut tot timpul lângă mine, zi de zi. Nu le-am văzut. Trebuia să-mi vărs undeva halucinaţiile. Sfârâiam! Sfârâiam precum scuipatul pe carbid. Simţeam că trebuie să împărtăşesc. Voiam ca lumea să rezoneze cu mine şi eu cu ea. Numai aşa armonia s-ar fi desăvârşit. Asta era coarda lipsă. Narcisistic, nu?” (pp.123-124)

copertaFata (1) „Miere” de Tudor Ganea