Cesare Pavese a trăit puțin, dar intens. Între 1908 și 1950 și-a dus toată existența sa cotidiană și livrescă, iar experiența acumulată și-a expus-o într-un mod original în „Meseria de a trăi”. Jurnalul lui cuprinde anii 1935 – 1950, adică anii maturizării, care corespund și aparițiilor sale editoriale. Redă parte din efortul scrierii, găsirii celor mai bune formule literare, toate acestea devenind placa turnantă a vastei sale culturi literare. E obsedat de literatura anticilor, de mit și importanța literară a acestuia, de readucerea în lumină a unor scriitori clasici, pe care-i conexează cu cei mai aproape de contemporaneitatea sa.

indexDupă cum bine știți, Pavese s-a sinucis. Dar să nu vă așteptați să regăsiți în carte însemnări pline de introspecții care mai de care mai triste. Este foarte adevărat, se strecoară insidios, când și când, câte o notiță vizavi de una sau alta dintre iubirile sale trecute sau față de ingratitudinea celor din jurul său. Ce m-a surprins este că războiul se simte între paginile cărții abia după ce acesta se sfârșise, mai cu seamă de prin 1947, mai degrabă sub forma efectelor sale. E ca și cum, în timpul războiului Pavese a rezistat întorcându-se în trecutul mult prea îndepărtat pentru a mai fi retrăit. E și asta o formă de rezistență. Dar în primii ani de jurnal Pavese este preocupat de efectele fascismului, care știți bine ce influență nefastă asupra Italiei a avut. Și se dezice de această mișcare politică extremistă căutând adevărate resorturi morale. Poate de aceea în prima parte a jurnalului gândul mi-a tot zburat la Eseurile lui Montaigne și la Dincolo de bine și de rău a lui Nietzsche. De altfel, cu ultimul este chiar o problemă, știut fiind faptul că mulți au găsit în cărțile sale ceva filoane ale fascismului (interpretabile abordări, dar există).

 

„E periculos să faci prea mult pe îngerul: când lumea te tratează cum a fost îndreptățită întotdeauna să-i trateze pe îngeri, cu sadică și amuzată grosolănie, devii cel mai rău și mai abject demon, adică unul din aceia care, incapabil de a face răul cum trebuie, să chinuiește o zi întreagă să omoare un iepure, pentru că de fiecare dată se oprește să-și facă reproșuri, și-apoi o ia de la cap pentru că țipetele iepurelui îi dau bănuiala  că e luat în derâdere. Nu e nimic mai monstruos decât un înger decăzut.

Printre alte lucruri profunde ale creștinismului, ia aminte și la acesta: adevăratul rău vine de la cel care era cândva bun, nu de la un spirit care, fiind dintotdeauna rău, n-ar fi capabil de nici o îndârjire, și într-o bună zi s-ar sătura de propria-i câinoșenie.” (7 iunie 1938)

 

Abundă de-a lungul jurnalului analizele literare dedicate lui Shakespeare, căruia îi recunoaște valoarea de necontestat, lui Dostoievski, ba chiar și lui Hemingway. Regăsim notițe cu privire la geniul lui Kafka, la Dante, marele Dante, dar  și cu privire la mulți scriitori italieni, astăzi intrați într-un con de umbră. Din acest punct de vedere jurnalul devine un excelent studiu de literatură comparată (ba chiar și de teorie literară) asupra căruia poți zăbovi și un an fără să ai pretenția epuizării observațiilor și constatărilor.

 

„Constat că în toamna lui ´38 am găsit un stil și un filon de idei centripete. Constat de asemenea că pentru prima oară în viață îmi dau sfaturi de cum trebuie să mă comport, adică mi-am determinat teoretic voința. Și numaidecât am putut scrie un roman care reprezintă experiența acestei atitudini.” (29 aprilie 1939)

 

Interesant este și modul cum se raportează la propriile sale scrieri. Detașat, oarecum lucid, dar și cu doza aceea de ironie, atât de subtilă și de greu de regăsit astăzi. E o ironie cultivată la casele antecesorilor săi, Montaigne cel invocat mai sus și chiar și de către anticii săi dragi. Am ales o notiță cu privire la Femei singure, scriere apărută cu un an înainte de sinucidere, carte despre care a scris recent pentru bookhub.ro  Ioan Suhov.

 

„Terminat azi Femei singure. Ultimele capitole scrise câte unul pe zi. Totul a mers cu o extraordinară, suspectă facilitate. Și cu toate astea ideile mi s-au limpezit încetul cu încetul și marile descoperiri (călătoria protagonistei în lumea visată în copilărie, și descoperită acum ca fiind o lume măruntă și infernală) mi s-au înfățișat aproape după o lună, la începutul lui aprilie. Am avut curaj. dar mă tem să nu mă fi jucat cu figurine, cu miniaturi, lipsite de grația lucrurilor stilizate. Argumentul nu era tragic?” (26 mai 1949)

 

Se remarcă mai ales în ultimii ani înmulțirea notițelor care denotă prezența unei crunte depresii, care se adâncește de la lună la lună. Cam de prin 1946 încep să apară explicit referințele la gândurile suicidale și chiar la tentative de suicid (nu știm câte dintre acestea au rămas doar în stadiul de gând). Se raportează la propria persoană cu multă ironie, dar și cu un soi de luciditate specifică celor care cred că nu mai au nimic bun de făcut/spus. Interesant este că Pavese se considera deja bătrân (!!), ajuns pe culmea valului său creator, dar nu vedea în acumularea experienței ceva bun, ci, din contra finalul unui drum pe care, câteodată, nu și l-a dorit. Am reținut notițele legate de întâlnirile sale cu Italo Calvino, un alt mare scriitor italian, care, pe atunci era încă la prima tinerețe. Dar se pare că întâlnirea cu Pavese a fost sub cel mai bun augur. Despre scrierile lui Calvino găsiți pe site cronica lui Gabi Morozov la „Orașele invizibile” și cronica mea la „Ultimul vine corbul”.

 

„Azi, primul exemplar din Vara. Frumos. Virginal. Sărbătorire respectuoasă din partea colegilor. Poziție de om ajuns. Dat sfaturi, de la înălțimea vârstei, tânărului Calvino: m-am scuzat că lucrez prea bine: și eu la vârsta ta eram în urmă și în criză. Oare mi-a ținut cineva un asemenea discurs când aveam douăzeci și cinci de ani? Nu, am crescut, am crescut într-o wilderness, fără legături, cu orgoliul de a-mi pregăti atolul în acest necunoscut și de-a izbucni într-o zi și, când ceilalți își vor fi dat seama, să fi și ajuns foarte mare. Pare să-mi reușească. Este forța mea (iată de ce nu vreau să citesc sau să vorbesc despre vreo carte a mea altora, mai înainte de a fi terminată).” (24 noiembrie 1949)

Am rămas după lectura „Meseriei de a trăi” cu senzația că oameni ca Cesare Pavese se nasc extrem de rar; de o cultură literară și filosofică rarisimă, dedicat promovării literaturii de cea mai bună calitate, care și-a cultivat capacitatea de argumentare la cea mai bună școală posibilă – scrierile filosofilor antici, și care a reușit să evite plictiseala și abaterea de la regulă printr-o permanentă autocenzură. De aceea în jurnal nici nu veți găsi notițe cu privire la ritualul zilnic, le-a evitat cu obstinație; nu veți găsi nimic despre avatarurile scrierii uneia sau alteia dintre cărți, ci doar considerații cu privire la cărțile citite, la valoarea intrinsecă a acestora. Recomand „Meseria de a trăi” în primul rând ca pe un necesar exercițiu spiritual de sorginte estetică și literară. Atât de rar astăzi, atât de bine „șlefuit” de Cesare Pavese.

tn1_meseria_de_a_trai-c1Editura: All

Anul apariției: 2015

Traducere, note și postfață: Florin Chirițescu

Nr. pagini: 496

ISBN: 978-973-724-953-1

 

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii.

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura