Cronică de Ana-Maria Cazacu
Cândva, la graniţa dintre azi şi ieri, a fost odată o altă zi de mai în care, asemenea oricărui învăţăcel timid, mi-am dat șansa de a pătrunde cât mai adânc în tainele acelor muzici care își spun poveștile în rând cu secundele din timpul meu. Și astfel, ca într-un vis cât se poate de conectat la realitate, se făcea că am ajuns într-o altă lume, care, deopotrivă desprinsă și atât de apropiată de cea binecunoscută pentru firea-i dezlănțuită, avea să mă prindă în mreje pentru totdeauna. Iar atunci când lumea mea s-a intersectat cu cea a altor personaje purtătoare de măști, jocuri și povești, am înțeles cu adevărat că plutirea printre sunetele prezentului nu diferă cu nimic de o oarecare expediție pe tărâmuri misterioase și magice, uneori scăldate în lumină, alteori umbrite de șoaptele destinului.
Ca un arc peste timp, ziua de 25 mai 2024, penultima din cele opt care au compus, și de această dată, Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, ajunsă acum la „vârsta hristica”, a fost marcată, printre altele, de o descindere serioasă pe acel tărâm în care fiecare cuvânt înscris într-una din cărțile timpului își află un răspuns nebănuit prin marea de sunete. De această dată, protagonistul a fost Franz Kafka, de la cărui moarte s-au împlinit 100 de ani, dar care nu încetează să își facă auzită vocea dintre acele pagini scrise sub semnul viselor și al siluetelor de fum care ne traversează viața. Pentru puţină vreme, spiritul lui a poposit în Sala Studio a Teatrului Odeon acolo unde, într-o altă etapă a propriei călătorii printre muzici şi cuvinte, vocea lui Tiberiu Soare părea să îmi deschidă una dintre porţile nevăzute care leagă mintea şi spiritul de calea sinuoasă a istoriilor muzicii şi implicit ale existenţei.
credit foto Mirela Mocanu
Încă de la intrare am fost întâmpinaţi într-un mod mai puţin obişnuit, ce se voia desprins din atmosfera mai mult sau mai puţin prietenoasă a unei întrevederi formale cu diverşi agenţi şi angajaţi conştiincioşi reuniţi în slujba bunăstării şi liniştii publice. Aşa se face că, după ce şi-au încheiat marşul uniform şi aproape robotic prin foaierul sălii, amintind parcă de celebrele ritualuri ale schimbării gărzilor şi mai cu seamă de patrularea terifiantă a soldaţilor prin arenele de foc ale istoriei, toţi cei şase muzicieni reuniţi în mica armată „The Mad Hatterpillers” au avut grijă ca pătrunderea în sală să nu se abată nici măcar cu un pas mărunt de la tradiţionalul sistem de norme. Şi pentru ca totul să fie în deplină armonie cu „minunata lume” a lui Kafka, procedura de acces a coincis şi cu o scurtă radiografie cu un deznodământ neaşteptat; căci după ce s-a confirmat că buletinul din portofel – această veritabilă oglindă a identităţii – este o reproducere cât se poate de fidelă a chipului aparţinătorului – artistul vizual Alexandru Claudiu Maxim ne direcţionează către „ecranul de tortură”, un filtru tot atât de „bine intenţionat” dădea de înţeles că, în rând cu fiecare bătaie a inimii şi pulsaţie a sângelui o insectă începea, la rândul ei, să prindă viaţă.
Foarte puţin mai târziu, după ce am scăpat nevătămaţi din toată această epopee mai mult sau puţin ancorată în utilitate şi ne-am ocupat, cu grijă, locurile rezervate din vreme, cele şase călăuze – Vlad Ciocoiu, Ana Creangă, Mihnea Dragne, Ariadna Ene Iliescu, Sofia de la Hoz şi Dana Mihordea – au reintrat în acţiune. Toţi şi fiecare în parte tind să îşi dezvăluie o mai mică sau mai mare atitudine conservatoristă, nu atât prin apartenenţa la mediul şi ierarhiile impuse de Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, care i-a înscris în rândul compozitorilor, interpreţilor şi dirijorilor, cât mai ales printr-o poziţie sobră. Printr-un joc de rol, cei care la început au păzit cu străşnicie intrarea se aşează cuminţi în băncile lor, asemenea altor colegi conştiincioşi de clase şi birouri. Ei poartă uniforme lipsite de culoare, iar faţa le este ascunsă în spatele unor cagule dotate cu tentacule, care îi apropie, fără doar şi poate de lumea insectelor. Au la îndemână chiar şi ştampile, care, sub atenta lor mânuire, devin adevărate instrumente angrenate în jocul nesfârşit al timpului scăldat în absurditate, temeri paroxistice şi greşeli pe cât de necunoscute, pe atât de ireparabile. Iar în rând cu ei, alte trei gazde la fel de primitoare prin atitudine şi vestimentaţie îşi fac simţită prezenţa, vestindu-ne că povestea este pe cale să se dezvăluie, în toată splendoarea.
Cu paşi timizi, dar foarte siguri, plonjăm în lumea lui John Cage, de dincolo de care Diana Rotaru începe să ne istorisească povestea unui oarecare spirit care se vrea matur, dar care nu îşi poate nega statutul de condamnat la alienare. Cu sau fără voie, el tinde să zburde cu nonşalanţă de pe tărâmul înţesat de funcţionari către un altul, mult apropiat de vestita „Ţară a Minunilor”, acolo unde, după cum stă scris chiar şi în titlu (Suite for Toy Piano), pianul „adevărat” este înlocuit cu un alt coleg, descins din fascinanta lume a jucăriilor. Iar după ce îşi va fi încheiat expunerea obsedantă şi percutantă, aceeaşi făptură umană cu alură de insectă se transformă uşor-uşor într-o fetiţă. Ea nu pregetă nici măcar o clipă să combine jocurile inocente cu anume ritualuri înscrise în agenda oricărei femei respectabile, mereu atentă la aranjarea părului (şi chiar a antenuţelor) pe bigudiuri şi la decorarea tenului cu un strat generos de pudră.
Rând pe rând, sub ochii noştri, muzicile care străjuiesc tărâmul lui K devin adevărate oglinzi ale unui univers condamnat la răsturnare. La început, ele îţi pot trezi un zâmbet timid, pentru ca mai târziu să se asemene cu oricare altă vibraţie a unei minţi care încearcă, din răsputeri, să îşi păstreze măcar o fărâmă de luciditate. Căci după ce Francesco Filidei ne-a dat de înţeles, ca printr-o altă formulă vrăjită ce deschide şi încheie un basm, că universul claviaturii poate fi explorat cu aceeaşi naturaleţe nu doar cu mâinile, ci şi cu posteriorul, acelaşi pian înveşmântat în alb şi negru şi-a împletit identitatea cu aceea a unei prezenţe care, de peste tot şi de nicăieri, îţi iese în cale, spre o eternă bântuire.
credit foto Mirela Mocanu
La un oarecare semn mai mult sau mai puţin imaginat, Adriana Toacsen deschide la rândul ei o altă insulă misterioasă, flancată de o serie de momente muzicale pe cât de scurte, pe atât de acaparatoare, dată fiind apartenenţa lor la şirul de mărgele care compun jocul morţii. În rând cu el, o pânză cernită pare a se ţese, împletind fiecare dintre corzile ciupite sau mângâiate ale pianului. Şi astfel, fiecare de la locul lui, pare să se lanseze într-un zbor năucitor pe un tărâm al vechilor legende, acolo unde fiecare sunet ce a fost odată delicat se reordonează într-o paletă de frânturi desprinse dintr-un descântec apropiat unui lamento sfâşietor şi rătăcit prin neant. Din miezul lui, compozitorul Henry Cowell trezeşte la viaţă o anume prezenţă feminină care, mult venerată în cultura popoarelor celtice (The Banshee), tinde acum să îşi dea mâna cu un oarecare gondolier fantomă desprins din opusul omonim compus de George Crumb (The Phantom Gondolier), vestindu-ne că distinsul Herr K şi strămoşul Charon şi-au unit forţele, pentru totdeauna.
Sub straja acestui parteneriat indestructibil, vocea umană pătrunde, la rândul ei, în arenă. Pentru o vreme, desemnând-o pe Irinel Anghel drept purtătoare de cuvânt, ea tinde să își făurească un corp aproape comun cu glasul deopotrivă acaparator şi rece al mediului electronic. Şi asftel, în plin miez al călătoriei, o poveste nouă şi tot atât de plăsmuită sub semnul eternei metamorfoze (Metamorfoza, Metam, Meee, Mmmm) prinde viaţă. Iar în rând cu ea, mintea noastră se lasă condusă pe tărâmul guvernat de spiritul lui Kafka, în vreme ce cuvintele îşi pierd sensurile, aflându-şi un răspuns nebănuit într-o paletă de sonorităţi mai puţin prietenoase, ce te apropie, parcă, de o gară înţesată de semnale asurzitoare.
Foarte puțin mai târziu, la aceeași graniță dintre lumea cunoscută şi cea aflată în plin proces de metamorfoză, Irina Perneş ne-a îngăduit, pentru puţină vreme, să pătrundem în adâncul inimii uneia dintre acele viori care, la doar un zgomot al timpului, îşi cântă parcă ultimele tresăriri de viaţă, în vreme ce Eine Kleine Nachtmusik, inconfundabila partitură mozartiană, se rescrie, la rându-i, pentru un alt pian, transformat într-o cutiuţă muzicală. Deloc întâmplător, la puţină vreme după ce Toccatina lui Helmut Lachenmann îşi va fi găsit locul menit în panoplia muzicilor scufundate într-un ocean letal, opusuri precum Hallstudie (semnat de Jörg Widmann) și Guero (compus de Helmut Lachenmann)retrezesc spiritul pianului, de dincolo de umbrele vibrațiilor și ale zgomotelor carapacei din lemn sub care corzile își dorm adâncul somn.
Ca într-un dans macabru în care toate sunetele purtătoare de viață își anunță condamnarea la dispariție, zgomotul unui misterios discurs apropiat de limbajul lui Morse tindea să se impună ca un deznodământ implacabil al timpului, în faţa căruia nici chiar cei şase mesageri iscusiţi nu au reuşit să se arate mai puternici, atunci când transformarea în insecte a împrumutat veşmântul iminenţei. Şi în vreme ce maşinile de scris consemnau că a venit vremea să ascultăm de acea lege care ridică diverse nevertebrate la rangul de ingrediente importante printre alte surse de hrană, spiritul fatidic al domnului K părea să ne angreneze pe toţi în acelaşi mecanism acaparator al convenţiilor lipsite de logică, al respiraţiei vitale condamnate la trepidaţie, al fragilităţii răsplătite cu indiferenţă, al identităţilor pierdute printre uniformităţi.
Și totuși… în universul mereu imprevizibil al muzicii contemporane, viaţa este chemată să renască, dimpreună cu întreaga paletă de culori ascunse printre sunete. Căci dacă, printr-un hazardat joc al imaginației am contopi jumătățile acelui cerc virtual trasat de cele Due Sigle per Riccardo compuse de Francesco Filidei, şi am considera discursul maşinilor de scris drept o cortină grea, nu am putea trece cu vederea faptul că periplul nostru prin această lume distopică este străjuit de opt destinații sonore. Fără îndoială, acest detaliu se poate întrezări și ca o reamintire a faptului că însăși muzica este condamnată la o infinită metamorfoză. La început, sunetele ei se înlănțuiau cu precădere în acele jocuri de ritmuri și vibrații care „gâdilau în mod plăcut” diverse urechi atente și prea rafinate, pentru ca mai apoi aceeași oglindă a lumii să se dezvăluie nu doar ca o emblemă a diverselor paradigme istorice și socio-culturale, ci și ca un penetrant semnal de alarmă.
Captat de noi, el poate scandaliza dar și trezi la o realitate mai puțin plăcută, dar extrem de importantă pentru toți cei care alegem să transformăm slalomul haotic printre secunde într-o lecție demnă de învățat. Iar după ce călătoria se va fi încheiat, iar aplauzele îşi vor fi spus, la rândul lor cuvântul, de noi depinde când şi cum vom înţelege că „muzica nouă” de ieri şi de astăzi nu trebuie să ne sperie mai mult decât alte fenomene tumultoase ale lumii în care trăim, mai mult decât ritmul şi zgomotul unei petreceri ieşite mai mult sau mai puțin din tipare, a unor mari bulevarde la ceas de seară sau a unui război despre care auzim şi pe care ni-l imaginăm adesea. Și chiar dacă această aventură tinde să se asemene cu oricare altă plonjare în gol fără a avea la îndemână o oarecare plasă de susţinere, mirajul este cu atât mai fascinant cu cât fiecare descindere prin lumea guvernată de sunetele plăsmuite sub straja celorlalte arte şi ştiinţe sau chiar a noilor tehnologii se impune drept o piesă importantă din nesfârşitul carusel al timpurilor.
