„Zâmbea, și pe creștet a început să-i crească părul întunecat la culoare, ceea ce nu mă așteptasem, ca să fiu sincer, iar fața i se lungise un pic.” (Doina Ruști)
Matuf peruchierul este un roman prin care descoperi Bucureștiul vechi, din vremea fanariotă, dar ai acces și la un oraș al prezentului și, în egală măsură, la un oraș al viitorului. Imaginea caselor vechi, cu arhitectură pitorească, se păstrează în arhive sub formă de litografii, supraviețuind trecerii timpului. Undeva, aproape, chiar pe Lipscani, se găsește o spițerie. La orizont se vede Turnul Colței. Dis-de-dimineață, mirosul de dovleac cu miere și scorțișoară de la ospătărie umple strada luminată de felinare. Băieții nu pot rezista ispitei și scot din buzunar un bănuț și-și cumpără plăcintă, apoi își urmează drumul spre școală. Să spunem că romanul are o dimensiune senzorială fabuloasă – culorile, parfumurile, sunetele devin indicii în demersul detectivistic propus. Întoarcerea în timp se vede și din utilizarea unor termeni vechi, pe care tinerii îi caută în dicționare.
Peste două sute de ani, farmecul locului pare să fie același, deși locuitorii nu se mai ocupă de negustorie sau de scosul pâinii din cuptor. În esență, putem vorbi despre romanul unui oraș plin de mistere, București.
Un episod simpatic surprinde imaginea Școlii de Pușlamale, denumire care devine pentru localnici un reper și semn că multă învățătură nu se făcea acolo. Școala avea reputație proastă, puțini elevi și un singur profesor, kir Filipos. Totuși, fără a ști să citești și să socotești n-ai putea duce mai departe meștesugul familiei. Lui Nane, admirator al lui Alexandru Macedon, nu-i place neapărat școala, însă, în felul acesta mai scapă de treburile casei. Zinca, tânăra de care este îndrăgostit Nane, ar vrea să meargă la școală, dar mentalitatea vremii aceleia nu le îngăduie fetelor să aleagă învățătură. Părinții lui Nane muncesc din zori și până noaptea târziu, într-o zbatere continuă pentru pâinea fiecărei zile. Din când în când, Nane se simte vinovat că se sustrage de la responsabilități, că nu-și ajută mai mult părinții, dar uită repede, căci are de ținut sub ochi un subiect care-i trezește interesul. Vizavi de brutărie se deschide un magazin de peruci. Privirea cercetătoare a lui Nane descoperă că acela care trecea pragul prăvăliei de peruci a lui Matuf dus era, nu se mai întorcea printre ai săi. Sau, cum află ulterior, cel care deschide ușa lui Matuf, încredințându-i-se, se schimbă așa de mult, încât devine de nerecunoscut.
Bănuiala este că Matuf reușește să îi facă pe oameni fericiți. De fapt, Matuf le poate îndeplini dorințele. O ușă se deschide către necunoscut. Dincolo de această ușă se poate întâmpla orice.
Roman despre transformare și călătorie în timp, Matuf peruchierul se dovedește o proză plină de mister evanescent, aer de epocă și fior metafizic. Disparițiile sunt inexplicabile, memoria existențelor anterioare se pierde, Creatorul însuși este victima unor Pușlamale. Totul se întâmplă într-un ritm teribil de alert, și nimeni nu poate aprecia, cu adevărat, gravitatea consecințelor unor greșeli. Sentimentul de la final este totuși că binele învinge, chiar și pe căi ocolite și necunoscute străinilor de poveste.
Am găsit câteva informații despre autoare în prezentarea editurii:
DOINA RUȘTI este prozatoare şi profesoară universitară cu specializare în istoria culturii şi civilizaţiei universale. A înfiinţat grupul Ficţiunea şi ţine cursuri de scriere creativă la Universitatea din Bucureşti. A scris romane cu miză socială puternică, între care Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009) sau Logodnica (2017), dar este cunoscută mai ales pentru trilogia fanariotă, compusă din romanele Homeric (2019), Mâţa Vinerii (2017) şi Manuscrisul fanariot (2015). A mai publicat Zogru (2006), Cămaşa în carouri (2010), Omuleţul roşuv (2010), Mămica la două albăstrele (2013), Paturi oculte (2020), Zavaidoc în anul iubirii (2024) şi două volume de povestiri, Ciudăţenii amoroase din Bucureştiul fanariot (2022) şi Depravatul din Gorgani. Aproape toate scrierile sale au fost reeditate şi traduse în numeroase limbi, între cele mai recente ediţii străine aflându‑se The Book of Perilous Dishes (2022, 2024, Londra), Zogru (2022, Marsilia) şi vDorëshkrimi fanariot (2024, Priştina). În 2008 a primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2009, Premiul Ion Creangă al Academiei Române. La Humanitas a publicat romanele Ferenike (2025) şi Nas de bulgar (2026).
„Epoca oamenilor de lumină a durat mult, până când avut loc o schimbare și a apărut această nouă eră, căreia eu îi spun Marginea Timpului. Gaduf îi spune Epoca Moartă.
— Ştii de ce? m-a întrebat el. Pentru că aici nu se mai întâmplă nimic. E o lume stagnantă.
Doar maeştrii călătoresc în timp, pentru că lumea terminaților e instabilă. Oricând viitorul se poate schimba, din care cauză Gaduf și alții ca el au grijă să nu apară mutații. Ceea ce, până la urmă, poate e bine. Deși nu sunt sigură.
Dar toate astea le-am aflat greu, după primul meu eşec important.
Am avut încredere în Gaduf. Până la întâlnirea cu el, viața mea viitoare arăta bine, iar eu deja mă vedeam în vremea lui Mavrogheni. Dar într-o zi am făcut o greşeală care m-a costat mult.” (p. 208)
*
„Călătoria, ziceau ele, nu e chiar o călătorie, ci mai mult un act de recuperare. Fiecare clipă a vieții lasă repere, exact ca picioarele pe nisip. Cu detalii exacte, orice urmă poate să ducă la reconstituirea omului care a lăsat-o. Dar e mai mult de atât. E un joc virtual.
— Asta înseamnă că nu e adevărat, m-am dezumflat eu.
Iar păsările mi-au râs în nas:
— Dar ce este adevărat? E ceva adevărat sută la sută?
— Normal! Eu, tata, principele Mavrogheni şi mai ales Nane.
— A, la asta te referi, au spus ele, și au revenit la călătorie și la ce aveam de făcut.
Explicațiile lor erau clare, dar nu pentru mine. Până la urmă, mi-au adus un nasture subțire ca o coajă de ou. Deşi nu prea vedeam cum aveam să călătoresc iarăși și ce puteam să fac cu acel obiect.
— Ține-l asupra ta, o să știi când vei avea nevoie de el.” (p. 209)
*
„Cea mai fericită zi a fost când mi-am dat seama că mă aflam pe aceeași stradă pe care crescusem și pe care o cunoşteam foarte bine. Eram acasă, în alt timp, şi în fiecare centimetru al oraşului regăseam amintiri. Avea dreptate Matuf, nicăieri nu e mai ușor ca acasă, și tot ce faci e de sute de ori mai bine ca-n altă parte. Să fii stăpânul spațiului tău, să cunoşti codul vieții. Aceste două lucruri le-am învățat acolo, la Margine.
Dar aveam dreptate și eu: fără să plec, n-aş fi știut ce înseamnă acasă la mine.
Partea bună a Lumii din Margine era că puteam să văd numeroase imagini, iar preferatele mele erau cele care îmi arătau succesiv transformările unui spațiu. Ulița Mare din vremea mea a devenit curând strada Lipscani și cu numele ăsta a rămas până la Marginea Timpului. Unele clădiri avuseseră viață lungă, dar erau şi altele care ar fi putut să existe. Mă îndoiam acum c-o să construiesc case, aşa cum îmi dorisem, dar puteam să văd toate casele care, potențial sau real, existaseră într-un loc. Ospătăria noastră a rezistat zeci de ani, iar în unele versiuni mai rezistă și astăzi. Alături de noi, brutăria a devenit pe rând plăcintărie, patiserie de lux, cafenea și pizzerie, ceva mai târziu. În unele versiuni, apărea numele lui Nane, și începea să-mi bată inima cu putere.
În altele, pe locul brutăriei lui se vedea o ruină. Dar chiar și aia mă făcea să tresar. La capătul străzii, mai jos, era un han de care nu-mi aminteam, cu toate că părea să fie acolo şi-n vremea naşterii mele. O litografie îl înfățișa pe Iane Rățoiul rezemat de obloanele hanului. În fine, până și perucheria apărea într-o acuarelă, fără alte explicații decât aceea că de la Matuf începea istoria perucilor la Bucureşti. Ceva mai târziu, în locul ei se ridicase o clădire care mă fascina. Era o casă albă, cu un balconaş dichisit. Casa asta era acolo şi după o sută de ani. Cum căutam o imagine cu Lipscani, apărea și ea, în aceeași poziție, uneori cu modificări, cu reparații care îi întăreau istoria și mai mult. Curând aveam să-mi dau seama că şi la Marginea Timpului fundația ei era neatinsă. Peste ea se ridica un glob ca toate celelalte ale oraşului. Părea gol, aşa că am întrebat păsările, care au bătut din aripi cu satisfacţie:
— Aici e cel mai însemnat loc al oraşului! Locul Creaţiei.
Am crezut că e un fel de muzeu, ceea ce ar fi fost într-adevăr un vestigiu. Oamenii de lumină nu au școli, nu au cărţi ori muzee. Nu-i omagiază pe artişti şi nu au nevoie de teatru. Pentru ei fiecare clipă a vietii e invenție și ficţiune. Nu se delectează cu viziunile altora, ci le recreează continuu.” (pp. 201-202)
Matuf peruchierul de Doina Ruști
Editura: Humanitas
Colecția: Humanitas Junior
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 288
ISBN: 978-973-50-9332-7
Cartea poate fi cumpărată de aici.