Matriarhatul și fărădelegea – „Familia Jeleznov” la Teatrul Mic

Nu e primul text dramaturgic (și, în mod cert, nici ultimul) în care toată narațiunea se construiește în jurul unei singure femei. De această dată Maxim Gorki aduce în fața posibililor spectactori un univers familial tradițional(ist), dar gata să se descompună. Ba chiar în plin proces de descompunere. Încă de la primele scene invocarea lui Zahar Jeleznov – cel care ajunge să fie prezent fizic doar în două scene (și nici acestea foarte repede inserate în discursul teatral) – ne induce ideea că altcineva este capul familiei, altcineva deține puterea. Mama tuturor relelor și păcatelor, Vassa cucerește teritorii și vieți pe care ajunge să le controleze cu o forță demnă de cauze mai bune. Punerea gândului în slujba răului și a dorinței (transformată de-a lungul anilor în patimă) de a deține o avere cât mai mare o transformă într-un monstru. Așa se face că spectactorii asistă la mărirea și decăderea imperiului construit cu atâta trudă de către Vassa.

Credit foto: Mihaela Tulea

Regizorul spectacolului de la Teatrul Mic, Gelu Colceag, a ales să realizeze o montare la limita clasicului (pe alocuri chiar un pic prea clasică pentru gusturile mele), în care personajele interacționează între ele aproape previzibil, scenele (bine decupate de context) de nebunie dezlănțuită fiind tușe menite să accentueze această ideea de poveste: undeva, demult, toate acestea s-au petrecut și au fost întâmplări reale. De la primii pași în sală, spectactorii sunt conștienți de această separare netă între scenă și sală, peretele care separă și ține loc de cortină fiind unul foarte vizibil, plin de fotografiile membrilor familiei, deci nicicum nu poate fi ignorat. E discutabilă dorința regizorului de a separa clar narațiunea în sine de viața reală, mai ales astăzi, când oamenii astăzi nu mai merg la teatru pentru a căuta teatralul, ci, din contra. Din acest punct de vedere, multe dintre scene mi s-au părut ratate, tocmai pentru că purtau acel aer inconfundabil de construct dramaturgic, mai toate având-o în centrul lor pe Vassa și pe fiica ei, preaiubita Anna.

Credit foto: Mihaela Tulea

Ca în orice familie clasică, avem părinți vs copii, opoziția dintre nevoile și dorințele acestora devenind, pe alocuri, chiar violent. Nici familia Jeleznov nu face excepție, dar de această dată nu tatăl (mujic) impune regulile jocului, ci mama. O femeie puternică, cu un caracter oribil, rapace și care sacrifică tot doar pentru că banii îi plac mai mult decât orice. Anna, Semion și Pavel sunt copiii familiei, între cei trei stabilindu-se o ierarhie (impusă mai mult sau mai puțin de mamă), cea care va determina și soarta luptelor pentru putere. Nu există alianțe întrei cei trei, după cum nu există pic de dragoste sau orice alt sentiment profund uman. Nu există decât un spațiu pe care-l locuiesc împreună și în interiorul căruia învață să supraviețuiască. Toți trei împrumută de la mamă diferite trăsături, toate de condamnat din punct de vedere social. Felul cum a ales regizorul să redea acest transfer de personalitate de la mamă către copiii săi este unul clasic, slujindu-se de construcțiile narative și construind scene în care, de regulă, eixstă un singur centru de acțiune. Personal, aș fi vrut să văd mai multă prezență din partea Annei (interpretată de Manuela Hărăbor), care mi s-a părut de multe ori steoretipică și impersonală. Introducerea tandemului Prohor Jeleznov – Ludmila este și ea în standarde, aproape că nu provoacă deloc spectactorul, reigzorul căutând să pună astfel accentul pe poziția Vassei în toată acestă încrengătură de relații (pot să fiu contrazisă aici). Te aștepți ca acest tandem să preia treptat din forța Vassei și să schimbe relațiile de putere din interiorul familiei. Numai că nu se întâmplă nimic din toate acestea, Prohor este trimis undeva în spatele scenei/poveștii, iar Ludmila joacă vremelnic rol de primplan, scena în care ea și Pavel se luptă în cadă fiind una care ar fi putut să fie valorificată mult mai mult. Mi s-a părut lăsată în aer scena, trecerea la următorul moment tăind efectiv din energia care plutea în scenă. Ludmila a avut în Silvana Mihai o reflecție bună din punct de vedere social, în ciuda celor câtorva momente în care a părut că glasul i se stinge înainte de vreme. În schimb, Vlad Corbeanu face un Pavel foarte bun, din punctul meu de vedere cel mai credibil personaj dintre toate cele de pe scenă. Și fiindcă veni vorba de credibilitate, țin să o remarc și pe Oana Pușcatu, cea care face din Dunecika mai mult decât un personaj secundar (o știu și din alte spectacole și încă aștept să o văd jucând un rol pe măsura talentului și pregătirii ei, pentru că are din plin din ambele).

Credit foto: Mihaela Tulea

Dana Dembinski – Medeleanu este Vassa! Îi place rolul, se simte asta din fiecare replică, în ciuda unor dificultăți de adaptare la condițiile scenice propriu-zise (intrările și ieșirile din scenă dese au prespus din partea ei o foarte bună coordonare, atât cu colegii de scenă, cât și cu obiectele din spațiu). Crește pe măsură ce spectacolul se esfășoară sub ochii noștri, ajunge să acapareze total scena, tendința fiind să nu mai comunice deloc cu cei din jurul ei. Scena în care alege să curme viața soțului mi s-a părut un pic grăbită, în schimb, scena finală, în care ea rămâne singură cu destinul pe care și l-a croit după cum a vrut ea, este menită să rămână în memoria spectactorilor.

Un spectacol de la care am așteptam mai mult(e), dar, în ciuda așteptărilor mele, un spectacol destul de bine articulat din punct de vedere regizoral și cu niște actori care vă pot impresiona cu jocul lor.