„Mâța Vinerii” de Doina Ruști
Colecția „Fiction Ltd.”
București, 1798. Bucătăria ocultă a Bucureștiului într-un roman situat în continuarea Manuscrisului fanariot. Cărăbușii prăjiți, crumilla cum animis, plăcintele de trandafiri, elixirele de iubire sau lichiorul formicosus sînt numai cîteva dintre mixturile vrăjite care conduc firele unei narațiuni cu final amplu.
DOINA RUŞTI este una dintre cele mai apreciate voci feminine ale literaturii contemporane. Tradusă în numeroase limbi, invitată la târguri şi evenimente internaţionale, s-a impus în special prin romanele cu tematică diversă şi construcţie solidă. Dintre acestea, amintim Zogru (2006, 2013), Fantoma din moară (2008), roman amplu despre comunismul românesc, distins cu Premiul pentru Proză al USR, şi Lizoanca la 11 ani (2009), recompensat cu Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române. Bestsellerul Manuscrisul fanariot (2015, 2016) a deschis seria ficţiunii istorice, în care se înscrie şi Mâţa Vinerii.
Doina Ruşti trăieşte în Bucureşti, este profesor universitar şi scenarist.
Pagină web: http://doinarusti.ro
Fragment
Pe când căutam casa pitarului Perticari, strada fu ocupată de lăutari, cu ultimele noutăţi din oraş. Iar printre cele mai calde era, desigur, prânzul lui Costas. În acea zi, tot oraşul vuia că bucătarul cumpărase din piaţă un morun plin de icre. Fără să mai ascult până la capăt toate bucatele ce urmau să fie gătite, am luat‑o spre casă, renunţând să‑l mai caut pe pitar.
Bucătarul răsfoise Cartea bucatelor rele şi alesese ova mora, una dintre cele mai rele mâncăruri. Nu cunoştea efectele. Era idiot. Dar alegerea dovedea aroganţă. Nimic nu mă scârbeşte pe lume ca nătărăii care aleg să facă nu doar ceva ce nu e pe măsura lor, ci acele fapte considerate de toţi geniale. Bucătarul mi se părea un astfel de vanitos. Perturnicula! O păsărică plină de visuri.
Mâncarea aceasta cere migală şi dragoste. După ce se curăţă icrele, se ţin în sare câteva ore. Între timp se coc pe plită nişte ardei iuţi, dar cărnoşi, dintre cei care se curăţă de pieliţă. Scurşi, tăiaţi în fâşii, sunt împărţiţi în mici grămăjoare. Ei devin patul, peste care se pun felioare de aguridă sau alte pometuri acre, tăiate unghie de subţiri. Abia apoi se toarnă untul, aproape topit, modelat ca un cuib, în care, în sfârşit, este pus caviarul. Acest bulgăraş se înveleşte în frunze tinere de hamei. La final, după ce tipsia e plină, se stropeşte totul cu vin îndulcit sau cu zeamă de zarzăre, în care au dormit trei feluri de buruieni, ale căror nume nici să le rosteşti nu e bine.
O înghiţitură cât nuca poate să‑ţi dea încredere în tine, dar, în cazul în care cantitatea este mai mare, omul înnebuneşte, de unde şi numele acestui fel de bucate: Ova mora – ouă nebune.
Cine se hrăneşte cu ele pierde măsura şi nu mai poate să judece cu dreptate. Se cunosc cazuri în care tatăl şi‑a omorât copiii, iar învăţătorii şi‑au transformat discipolii în cârnaţi. Un călugăr care trăia în deplină singurătate, la Cozia, a dat de reţetă într‑un pergament. Şi, pentru că‑i plăcea caviarul şi mai ales combinaţia de dulce şi acru, a mâncat ova mora pe săturate. Sunt unii care se satură cu doar două înghiţituri, pe când mulţi alţii îşi văd saţul abia după ce înghit o găleată. Călugărul a mâncat până când şi‑a pierdut capul. Două zile mai târziu a lăsat mânăstirea, încurcându‑se cu o văduvă care trăia pe picior mare la moşia ei muncită de peste 200 de braţe. Aici, călugărul mâncător de ova mora a căşunat pe nişte copii născuţi robi. Planul era să scoată oameni din ei, prin aceasta înţelegând nişte servitori atinşi de perfecţiune. Iar drumul pe care l‑a ales era bâta. În fiecare dimineaţă îi strângea în spatele grajdurilor şi‑şi începea educaţia, cărându‑le la ciomege, afumându‑i cu ardei, izbindu‑i cu capul de ziduri, încât în scurtă vreme începură să moară. Iar pe cât rămâneau mai puţini, pe atât creşteau şi ambiţiile pedagogului. Ultimul dintre învăţăcei şi‑a luat lumea în cap, alergând într‑un suflet până la Brăila, unde a trecut la Islam, iar în scurtă vreme s‑a întors în Valahia ca nefer al lui Ismail Bina. Ziua e la ordinele turcului, însă noaptea găbjeşte călugări, considerând această îndeletnicire singura lui datorie. Din instinct, le scoate maţele şi le dă foc.
Cât despre călugărul mâncător de ouă nebune, rămas fără elevi, s‑a stins într‑o zi, ducând cu el pe lumea cealaltă durerea unui suflet neîmplinit. Cazul lui e trecut în istorii, unde nu se spune nimic despre mâncarea care i‑a luat minţile, dar a cărei reţetă am găsit‑o pe marginea unui testament, scrisă de mâna lui.
Cum putuse moşicul Zăval să‑i dea bucătarului cartea nu ştiu, însă mi‑era foarte clar că trebuia s‑o iau de la el cu orice preţ.
Cartea este disponibilă pe site-ul editurii.
