Marius Dobrescu: „Ismail Kadare este una dintre vocile importante ale literaturii europene”

Este singurul traducător din albaneză în română agreat de Ismail Kadare. A tradus de la „Cronică în piatră” (1983) până la „Firida Ruşinii” (2016) tot ce era mai important din acest mare scriitor albanez, limba română fiind a doua din lume, ca număr de traduceri legate de opera lui Kadare, după limba franceză. Aşadar, interviul acesta nu putea fi altceva decât o incursiune în spiritul albenez şi în frumuseţea cărţilor lui Ismail Kadare.

Cu prilejul lansării romanului „Firida Ruşinii”, am aflat că limba română este a doua din lume ca traduceri din Kadare, cu 28 de volume apărute.

Da, după Franţa, cu care el colaborează de mulţi ani, adică încă din ’90, de când a ajuns acolo fugind din Albania. Are un contract şi exclusivitate cu Editura Fayard, care îi publică tot ce scrie, traduse în limba franceză, pentru că el scrie în albaneză. Însă a avut întotdeauna traducători foarte buni. Actualmente, traducătorul său în franceză este Tedi Papavrami, un violonist de origine albaneză care trăieşte la Paris, un violonist genial, de altfel, şi care în egală măsură este şi scriitor.

Din cele 28, dvs. le aveţi pe toate? Am înţeles că înainte să începeţi să traduceţi din Kadare, exista deja o versiune a „Generalului armatei moarte”…

Da, de prin ’72, cred, o traducere foarte bună, de altfel, pe care însă, înainte de a mă apuca să traduc „Generalul armatei moarte”, am refuzat să o recitesc, ca să nu fiu într-un fel sau altul influenţat de ea. E drept că am primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti pe traducerea aceasta, în anul 2003, ca o recunoaştere a calităţii muncii mele.

Şi nu doar acest premiu…

Da, pot spune că nu mai am ce premiu să primesc. Să n-o luaţi ca pe o lipsă de modestie, dar acesta este adevărul adevărat.

După mine, cea mai frumoasă recompensă a fost afirmaţia scriitorului însuşi, cum că sunteţi cel mai fidel traducător al său.

E adevărat, aşa s-a pronunţat. Ţine şi de un oarecare noroc pe care l-am avut eu şi anume că, învăţând în Albania, absolvind universitatea din Tirana, am avut ocazia să cunosc întreaga literatură albaneză, şi veche, şi nouă. Asta m-a făcut să-l aleg pe cel mai ilustru, pe cel mai bun sau reprezentativ scriitor albanez, să merg cu el până în pânzele albe, aproape că nu mai am ce să mai traduc din el. În afară de proza scurtă, am tradus cam tot ce se putea traduce şi cam tot ce au tradus şi celelalte ţări… În plus, l-am cunoscut şi personal…

Până atunci, haideţi să vedem cum a fost la început. Cum v-aţi ales prima carte din Kadare?

Pot să vă spun că absolut la întâmplare. Am ales una dintre cărţile pe care le consider cele mai bune, „Cronică în piatră”, o carte care te introduce în universul albanez pas cu pas şi în profunzime. Este vorba aici despre descrierea unui oraş albanez, Gjirokastra, oraşul copilăriei lui Kadare, de fapt, descrierea lui în cele mai mici amănunte, cu fapte zilnice, cu cronica localităţii…

Şi oraşul dictatorului, nu?

Sigur. Şi nu numai atât. Este şi oraşul celui mai mare lingvist albanez, Eqrem Cabej. O triadă de personalităţi, care au reprezentat la un moment dat Albania, în politică, literatură şi lingvistică.

Aţi citit această primă carte integral în albaneză înainte să începeţi traducerea?

Sigur, am citit toată opera lui Kadare de până în ’75. Obligatoriu, la facultate, iar lucrarea de diplomă mi-am făcut-o tot din opera lui Kadare, în ’75, când am terminat, iar după aceea primeam regulat din Albania tot ce apărea.

Ce anume aţi avut la diplomă?

Titlul, dacă mi-l amintesc bine, era „Rezistenţa poporului albanez oglindită în opera lui Ismail Kadare”. Aici intra „Cetatea”, vechiul titlu al „Mesagerilor ploii”, apărută la noi…

A fost prima mea lectură din Kadare, „Mesagerii ploii”…

Da, o carte frumoasă, mai ales că intră în intimitatea armatei otomane, lucru care mie personal mi-a plăcut cel mai mult, pentru că, bărbat fiind, cu armata făcută, cu un apetit deosebit pentru ştiinţa militară, războaie, personalităţi istorice, cartea aceasta a fost exact pe gustul meu.

Lucrarea dumneavoastră de diplomă aţi spus că a fost despre rezistenţă. Era o perioadă tulbure şi în Albania, dar şi în România… Ajungând ulterior la traduceri şi la opera lui Kadare, dvs. traduceaţi chestiuni subversive, după cheia scriiturii sale. De altfel, Kadare însuşi a avut probleme, după cum în acele vremuri, spuneaţi în alt interviu, un poet albanez a fost închis şapte ani… Mă gândesc că puteaţi avea, la rândul dvs., probleme.

La noi, nu se mergea chiar atât de departe, totuşi. „Palatul viselor” al lui Kadare a fost tradus în cheie modernă ca fiind, de fapt, Comitetul Central al Partidului Comunist albanez şi tot ce se întâmpla acolo era reflectarea activităţii ideologice din Albania, din anii respectivi, ’70-’80… Dacă pentru un poem pe care l-a scris în anul 1975 – se numea „Paşalele roşii” – a fost trimis la bază să muncească o perioadă, undeva, în provincie, în oraşul Berat, în România nu era chiar aşa. De fapt, înainte de ’90, am tradus „Generalul armatei moarte”, „Cronică în piatră”, „O capitală în noiembrie” şi cam atât.

Aveaţi probleme cu cenzura?

Nu, singura problemă pe vremea aceea era faptul că, fiind puţine edituri, se făcea un plan editorial în care nu aveau loc toate propunerile şi atunci erai amânat de la un an la altul. Însă probleme de cenzură nu am avut. Kadare a fost considerat un scriitor mare şi pe vremea aceea la noi. Şi vizitase România, cred că prin ’74, şi atunci a avut loc o scenă interesantă pe care el chiar o povesteşte în memoriile lui. Venise în România, împreună cu un alt scriitor albanez, a făcut o vizită prin ţară şi, într-una din zile a ajuns la Uniunea Scriitorilor, preşedinte fiind Zaharia Stancu. Dintr-o vorbă în alta, Zaharia Stancu îi spune „mă bucur că aţi venit, pentru că avem să vă dăm şi onorariul pentru Generalul armatei moarte”, traducerea din ’73. Kadare i-a mulţumit şi a trebuit să-i mărturisească faptul că scriitorii albanezi nu primeau onorarii. La ei, existau cam 10-12 scriitori cu profesie liberă, care primeau de la stat o anumită sumă destul de mare şi permisiunea de a sta acasă şi să scrie. Ei, Kadare era unul dintre aceştia. În schimb, când îi apăreau cărţile, chiar în tiraje destul de mari, nu primea niciun leu de la stat. Inclusiv când era publicat în străinătate. Banii aceia erau vărsaţi în bugetul statului albanez. Şi el a fost nevoit atunci să recunoască lucrul acesta…

Mai bine îi dădeau o vază, ceva…

(râde) Da, altceva… Pentru că banii oricum nu-i primea. Deşi era un scriitor foarte apreciat chiar şi la vremea aceea.

Credeţi că asta l-a salvat?

A fost, în orice caz, pe muchie de cuţit. Faptul că era popular l-a ajutat, dar să ştiţi că au fost şi alte personalităţi albaneze pe care celebritatea nu le-a ajutat. Poate şi faptul că provenea din acelaşi oraş cu dictatorul, că dictatorul ar fi avut o simpatie deosebită pentru el ca scriitor şi că dictatorul însuşi se pretindea scriitor… Iar arestarea unui foarte mare scriitor ar fi însemnat un semnal prost pentru dictator, că şi-a retezat un oponent, un concurent pe tărâm literar. Sunt multe explicaţii. Kadare însuşi spune într-una dintre cărţile pe care nu am tradus-o şi care se referă la ruptura lor de Rusia sovietică, că a încercat să-i creeze dictatorului o mască umană, pentru ca el însuşi să încerce să-şi pună acea mască. Aşa explica faptul că a scris oarecum pozitiv despre dictator, că a încercat să-i construiască o mască de om cu mentalitate mai liberală, care apreciază Franţa şi cultura franceză, ca să-l oblige să-şi aşeze chipul pe masca respectivă.

Am citit câteva articole despre cum era acuzat că ar fi ţinut partea puterii comuniste neatacând-o. Unii nu vedeau cât de multe transmitea prin romanele sale în planul doi…

Sigur, e o prostie. A fost atacat în multe rânduri şi mai ales în Albania, inclusiv când a fost pe lista scurtă a premiului Nobel. Aşa cum a recunoscut unul dintre membrii comisiei, s-au primit foarte multe scrisori, anonime unele, împotriva lui Kadare.

Seamănă albanezii cu românii din acest punct de vedere? Mă gândesc la Mircea Cărtărescu.

Perfect. Se vede că suntem fraţi. Suntem cel mai aproape de albanezi faţă de orice alt popor din jurul nostru. Asta este foarte clar.

Vlad Zografi a spus cu prilejul lansării romanului „Firida Ruşinii” că „misterul albanezesc” constă „într-un amestec de violenţă şi melancolie”.

Da, se poate spune şi aşa, pentru că a fost un popor de oameni de la munte, cu o istorie extrem de zbuciumată. Noi, românii, ne-am mai adaptat la situaţie de foarte multe ori, în schimb, în Albania, răscoalele anti-otomane, de pildă, erau ciclice. Deşi albanezii au dat demnitari importanţi Imperiului Otoman, represaliile, atunci când se întâmplau, cum a fost şi cazul lui Ali Paşa din „Firida Ruşinii”, erau groaznice. Rădeau sate întregi turcii ca să-i cuminţească pe albanezi. Aveau o pornire din asta, spre violenţă. Dovada cea mai bună că şi domnii noştri din perioada fanariotă apelau la gărzi albaneze, pentru că albanezii erau foarte credincioşi şi fideli stăpânului, precum şi foarte buni luptători. Iar scenele pe care le vedem în filmele noastre cu haiduci sigur că sunt foarte prelucrate ideologic pentru că era imposibil ca nişte luptători profesionişti cum erau albanezii să fie daţi de-a berbeleacul de un ţăran cu furca sau de mai ştiu eu ce personaj apărea în filmele noastre. Pe de altă parte au avut dintotdeauna o melancolie care i-a apropiat mai degrabă de sufletul slav decât de cel românesc.

Dumneavoastră aveţi din toate câte ceva. Albanez, grec, român…

O ramură a familiei mele se numeşte Chiriac. Un văr primar. Şi se pare că a păstrat numele vechi al familiei. Ce ştiu eu, dintr-o genealogie făcută de nişte veri de-ai mei de la Focşani, e că un anume Chiriac, grec fiind, poate chiar aromân, s-a stabilit undeva lângă Focşani, s-a însurat cu o Măndică româncă, au făcut mulţi copii şi pe ramificaţia aceasta s-a păstrat numele Chiriac. Altfel, numele nostru de familie este Dobrescu.

Dar ca spirit cum vă simţiţi?

Eu sunt brăilean de loc, am crescut între greci, lipoveni… Brăila a fost ca un rezervor de etnii şi niciodată nu s-a întâmplat, ca prin alte părţi, ca între aceste etnii să apară neînţelegeri. De aici şi apropierea mea sufletească faţă de albanezi. De fiecare dată când mă duc în Albania, mă simt perfect, ca acasă… Chiar uneori mă bătea gândul să-mi cumpăr o căsuţă pe undeva, pe-acolo, şi să mă retrag la bătrâneţe în zona aceea, pentru că, spre deosebire de oraşele româneşti, cele albaneze sunt ceva mai liniştite. Iar zona la care ţin cel mai mult, Korça, undeva în sudul Albaniei – este una patriarhală, graniţa Greciei este foarte aproape, şi m-aş stabili oricând acolo cu mare plăcere. Produsele sunt sută la sută naturale, e un caş foarte bun acolo, o ceapă dulce, totul este mai curat şi mai sănătos decât produsele contrafăcute pe care le mâncăm noi.

Cât de des mergeţi în Albania?

În fiecare an, iar când pot chiar de două ori pe an.

Revenind la trecutul Albaniei şi al dvs. ca student acolo, am găsit ce-aţi povestit despre o colegă de facultate, Tatiana Parllaku. Fiică de ofiţer superior arestat…

Da, tatăl ei a fost inclus pe lista unor complotişti din armată. Ce se întâmpla acolo? Pentru a abate atenţia de la problemele zilnice, dictatorul Enver Hodja inventa fel de fel de evenimente. Că Albania va fi atacată de puterile NATO ori de puterile Tratatului de la Varşovia, de unde şi construcţiile acelea – 700.000 de buncăre. Nimeni nu a stat să le numere, dar tot betonul turnat acolo ar fi putut rezolva problema imobiliară din Albania. Ei, a fost un complot al medicilor, ca la Stalin, pentru că Hodja era un admirator al lui Stalin. A fost un complot al inginerilor din industria petrolieră. Şi a fost un complot al militarilor, al ofiţerilor superiori, care nu ar fi aplicat învăţătura partidului în armată. Li se intentau procese şi erau pe loc destituiţi, li se lua carnetul de partid, erau degradaţi, după care duşi la Tribunalul Militar, unde li se stabileau alte pedepse. Parllaku era general, a făcut parte din lotul de generali judecaţi şi s-a ales cu detenţie de câţiva ani, absolut gratuită, bineînţeles. În acelaşi timp, şi familia primea pedeapsa ei. Familiile, de obicei, erau scoase din locuinţele de protocol. Asta era prima măsură. Ocupau un cartier. Locuinţele conducerii partidului şi statului ocupau un cartier întreg, cu un nivel de trai mult peste cel al populaţiei de rând, un cartier unde nu se putea intra, fiind blocat de armată. Aşadar, erau scoşi din case, li se încărcau lucrurile într-un camion şi erau trimişi într-un sat pierdut, cum ar fi la noi în Bărăgan. După care copiii lor îşi pierdeau dreptul de a studia, erau scoşi din serviciu şi trebuiau să muncească la întreprinderea agricolă de acolo… Nefiind albanez, eu nu puteam participa la şedinţele lor de UTC. Dar din ce am aflat de la colegii mei care participaseră la o astfel de şedinţă, Tatiana, ca să-şi poată continua studiile – eram prin anul III sau IV – a trebuit să se dezică de tatăl ei, să spună că e un trădător, că ea îi înfierează acţiunile, că nu vrea să-l mai recunoască drept părinte şi aşa mai departe. Şi în felul acesta a reuşit să-şi termine facultatea. Iar mai târziu a ocupat chiar funcţii importante, chiar la preşedinţia albaneză… M-am întâlnit cu ea de câteva ori, dar n-am vrut să-i amintesc de lucrurile acestea, pentru că ştiu că o dor foarte mult şi acum…

Fiind martor la evenimente de acest gen, vă gândeaţi că România ar putea trece prin ceva similar?

Nu, cred că România n-ar mai fi putut ajunge la asta. Trecuse prin ceva similar în epoca lui Gheorghiu-Dej.

Am aflat că, aşa cum mi-aţi povestit despre cartierul în care locuiau familiile conducătorilor din Albania, aşa şi la noi, pe Bulevardul Unirii din Bucureşti, pornind de la Piaţa Constituţiei, toate blocurile ar fi fost dedicate aparatului central.

Da, însă în niciun caz nu s-ar fi pus baraj de poliţie la capete, ca să nu ai acces în cartier. Te puteai plimba pe acolo, numai că Ceauşescu a vrut să-i adune pe toţi la un loc. La noi, curăţenia perfectă o făcuse Gheorghiu-Dej. Ceauşescu, când a luat ţara în primire, la cheie, Gheorghiu-Dej i-a dat-o cu vechea clasă politică distrusă, ştiţi foarte bine, lagăre, canal şi celelalte. În schimb, la Enver Hodja, până în anul morţii lui, 1985, aprilie, procesele politice s-au ţinut lanţ. Am cunoscut la începutul anilor ’90 un medic albanez destul de în vârstă pe atunci, avea peste 50 de ani, care stătuse 26 de ani în puşcărie. De asemenea, pentru delicte de opinie, pentru o vorbă scăpată undeva…

Bănuiesc că există numeroase cărţi, mărturii despre acea perioadă.

Sigur, la ei, literatura aceasta de critică a comunismului, de gulag, a fost şi este şi acum la mare preţ. Ziarele şi acum dau episoade din activitatea Securităţii lor şi din ceea ce se întâmpla acolo cu populaţia, care suferea nu numai de foame, de frig şi de tot felul de privaţiuni, dar era şi înfricoşată, a trăit o teroare permanentă. Imaginaţi-vă ce înseamnă să trăieşti în teroare 40 de ani la rând… Colegii noştri, care sigur nu-şi dădeau drumul la limbă în faţa noastră, nu vorbeau prea multe şi se fereau să comenteze, dădeau de înţeles ce se întâmpla. A fost o teroare îngrozitoare şi abia după moartea lui Enver Hodja s-a mai dat drumul la hăţuri.

„Firida Ruşinii” este şi o parabolă la nevoia de scenarii a dictatorului. Faptul că punea capetele răzvrătiţilor în firidă era un spectacol menit să distragă atenţia…

Exact, şi să-i sperie pe cei tentaţi să trădeze. Eu cartea aceasta aş rezuma-o mult mai simplu şi aş spune că ea confirmă proverbul cu peştele cel mare care îl înghite pe cel mic. Două state, care nu se pot compara ca forţă, erau la fel de criminale, mai ales că violenţa în ele era ridicată la nivel de politică statală.

Ismail Kadare a promis că nu mai scrie proză, dar mi-aţi povestit chiar dvs. despre eseuri. Urmează să fie publicate şi la noi?

Nu cred. E o literatură mai puţin citită… Are un eseu despre Eschil, unul despre Hamlet, altul despre „înjosirea la balcanici” ori despre cum ne umilim unii pe alţii… Sigur, le-am citit, dar gândindu-mă la politica editorială de la noi, destul de comercială, nu le văd publicate.

Cărţile lui Kadare se vând bine la noi?

Nu cred că se vând bine, dar Kadare are categoria lui de cititori. Tirajele nu cred că sunt mari şi nu ştiu cum se vând, mai ales că găsesc şi acum pe rafturile librăriilor cărţi mai vechi. E adevărat, cărţi de acum 5-6 ani sunt epuizate. Însă în Franţa e ceva distractiv… Chiar el îmi spunea că se plimbă uneori cu soţia lui, Elena, pe stradă şi din când în când ajung la câte o librărie unde vede cu mare bucurie că teancul cu cărţile lui a mai scăzut. Bine, se ştie că locuitorii oraşului Gjirokastra, de unde este el, sunt consideraţi foarte zgârciţi. S-ar putea să fie doar o snoavă. Însă el mi-a povestit că se bucură când vede cum scade teancul cu cărţile lui.

Probabil o şansă de a-i creşte vânzările ar fi să primească premiul Nobel.

Da, am tot sperat mereu şi eu, şi vă daţi seama şi el… Bine, e sătul de premii, dar a spus şi el că acestea, în afară de încărcătura lor materială, sunt şi o confirmare a valorii.

Credeţi că ar merita, mai ales că a ajuns la 80 de ani?

Nu ştiu dacă se ţine cont de acest lucru, dar cred că ar merita, sigur că da. Nu pentru că îl traduc eu, pentru că mi-e drag şi pentru că mi-a fost profesor în anii facultăţii, ci pentru că este una dintre vocile importante ale literaturii europene.

Una dintre vocile care spun povestea dictaturii.

Exact, pentru că nu vorbeşte numai despre dictatura din Albania. Dacă aţi citit „Piramida”, o care superbă, acolo vorbeşte despre vremea lui Cheops, punând toate intrigile de atunci în evidenţă folosind şi un umor deosebit…

Interesant la Kadare cum, orice subiect şi-ar alege, tot la istoria Albaniei face trimitere.

Da… Uitaţi, următorul proiect Kadare la noi va fi un volum de cinci nuvele istorice. Una dintre ele se numeşte „Firmanul orb” sau „Firmanul chior”, încă nu sunt sigur cum o s-o las, în care el vorbeşte despre o istorie inventată din Istanbulul secolului XIX, când sultanului i se năzare că oamenii care deoache fac rău imperiului şi dă un firman ca toţi aceştia să fie orbiţi. Dar lucrurile acestea sunt o copie fidelă a atmosferei din timpul dictaturii din Albania, cu gazetele de perete unde erau înfieraţi duşmanii regimului… Nuvela e foarte frumoasă şi mi-a făcut mare plăcere să o traduc.

Când ar trebui să apară volumul?

Cred că la anul, cel mai devreme în toamna aceasta.

Mai trebuie să apară ceva la noi?

Ar fi o cărticică numită „Păpuşa”, în care Kadare vorbeşte foarte frumos despre mama lui şi căreia aşa i se spunea în familie, „păpuşa”. E o carte făcută din cărţi. Probabil, aceasta ar fi ultima. Alta nu văd…

Nu mi-aţi povestit cum a fost să-l întâlniţi.

El mi-a fost profesor în anul III de facultate. Avea 30 şi ceva de ani, era deja un scriitor celebru, iar cărţile lui apăreau pe bandă rulantă în Albania şi fusese deja tradus de câteva edituri din Franţa. Era o celebritate chiar de atunci. Împreună cu colegii mei am rămas foarte miraţi când, la cursul de literaturi străine occidentale, a apărut Kadare. Care ne-a vorbit despre literatura occidentală decadentă, cum îi spuneau ei, Joyce, Proust, Eugene Ionesco, Kafka, însă el s-a ferit să facă o critică partinică, ci se limita la a ne povesti fiecare carte. Se ştia urmărit, şi probabil şi printre noi erau informatori. Dar nici n-a exagerat pe partea cealaltă, să politizeze cursul.

Dar spuneaţi dvs. într-un alt interviu că era probabil printre puţinii albanezi de la vremea aceea care citise aşa literatură…

Sigur că da, pentru că el circula cu delegaţiile de scriitori. A avut o singură tentativă de a rămâne în străinătate, în afară de Paris, 1990, când a vrut să rămână într-o ţară nordică, dar a renunţat în ultimul moment, pentru că, se ştia, când un membru al familiei rămânea în străinătate, toate familia era compromisă. El doar ne-a prezentat aceşti scriitori, iar noi, românii, aveam avantajul că ambasada avea bibliotecă şi i-am găsit pe toţi aceşti autori acolo. Ulterior, după ’80, când am început să traduc, am corespondat cu el, iar după ’90, când el s-a întors în Albania şi şi-a construit o casă pe malul Mării Adriatice, l-am şi vizitat de câteva ori acolo, la Durres. M-a primit foarte frumos de fiecare dată şi, în plus, a participat în 2003 la întâlnirile Uniunii Scriitorilor, organizate pe litoral. Atunci am stat cu el permanent, l-am însoţit. A fost foarte interesant, foarte prietenos, deschis, mi-a povestit şi din ce mai scria, despre proiectele lui, ne-am înţeles extraordinar.

Un simpozion cu o gafă de organizare…

Da, pentru că el era invitat în acelaşi timp cu Lobo Antunes şi cu Amos Oz, şi trebuia acordat un singur premiu. Ce juriu putea să-i diferenţieze?

Dar nu puteau să dea româneşte un premiu pentru fiecare?

Ba poate că da, dar să vedeţi cum au întors-o. Simţind ridicolul, pe scenă, Eugen Uricaru, preşedintele USR, după ce i-a înmânat premiul lui Lobo Antunes, de 10.000 de dolari, a spus că mai oferă un premiu, care nu fusese menţionat anterior, o călătorie pentru domnul Kadare în România, „când doreşte dânsul şi mai ales cu cine doreşte”. Ceea ce a provocat ilaritate în sală.

Dar USR chiar avea bani pe atunci, dacă-şi permitea să ofere 10.000 de dolari ca premiu.

Da, chiar şi Kadare admira faptul că exista în România o uniune atât de viabilă, care putea să finanţeze asemenea proiecte, pentru că ei nu aveau aşa ceva. Sigur că, pe de altă parte, l-a deranjat acel moment şi a şi povestit despre asta într-un text publicat ulterior în „Observator cultural”.

 

Marius Dobrescu

– s-a născut la Brăila, în 1951;

– scriitor, jurnalist, traducător şi eseist; singurul specialist în limba albaneză agreat de Ismail Kadare să-i traducă opera în limba română;

– fondatorul şi redactorul-şef al revistei de cultură albanezo-română „Prietenul albanezului” (prima apariţie, noiembrie 2001);

– a primit numeroase premii care i-au recunoscut valoarea ca traducător, cel mai valoros fiind Medalia Recunoştinţei, acordată de preşedintele Albaniei, Bujar Nishani, în decembrie 2012.