Romanul „Femeile lui Lazăr” de Marina Stepnova ne dezvăluie cât de puțină e dragostea, în lumea de ieri și de azi, cât de rar e confortul sufletului și cât de sterile sunt încercările de a cumpăra toate astea sau de a le înlocui cu altceva. Acțiunea se desfășoară în Rusia secolului al XIX-lea, în URSS și în Rusia postdecembristă.
Ax al romanului este Lazăr Lindt, un geniu a cărui imagine publică va crește năvalnic, invadând aproape totul în jur. Cu rădăcinile adânc înfipte într-o tinerețe cețoasă, neexplorată, despre care nu aflăm aproape nimic, legenda i se ramifică, noduroasă, până la punctul în care aproape că atinge cerul. Totul i se putea cuveni. În numele lui, se încâlcește o viață tânără și nevinovată, fără ca el s-o fi cerut măcar. Ușile i se deschideau peste tot, fără rețineri. Numele Lindt era pronunțat cu sfială. Era, parcă, nemuritor. Până când și-a atins limita.
„Ce se întâmplă cu mine? și deodată ochii i se lărgiră și se opriră așa pentru o clipă, de parcă văzuse ceva ce nu-i era destinat nici lui, nici unui alt om.
Înțelesese. Deci despre asta e vorba, spuse el răgușit. și eu credeam că am căzut.
Îi strânse speriat degetele Galinei Petrovna (…) dar imediat se stăpâni și îi dădu drumul mâinii. Nu-i nimic bolborosi el. (…) Dacă ne gândim, nu e decât un experiment și încă unul foarte interesant.” (p. 292-293).
Toată viața fusese iubit de o mulțime de femei cărora nu le refuzase favorurile, dar pe care le uita de cum le pierdea din ochi. Iubise doar două femei în viață. Iar pe acelea, în ciuda geniului său, nu avusese puterea să le înțeleagă. Semn clar că puține lucruri sunt mai complicate, pe lumea asta, decât sufletul omului!
De Marusia, soția lui Cealdonov, se îndepărtase din cauză că nu reușise să îi înțeleagă explozia târzie a instinctului matern, care o determina să ia, spre ocrotire, copii ajunși în pragul morții, pe străzi. Nici prin minte nu i-a trecut că același instinct ar fi putut să fie cel în baza căruia femeia de lume bună îl primise atât de ușor în casa ei, la început:
„Păduchios? Îl întrebă ea pricepută le Lindt, de prețăluit la piață. Lindt dădu din cap resemnat. La drept vorbind, în afara caietului și a păduchilor, nu mai avea nimic. Atunci mai așteptăm puțin, până vă aranjăm. Și abia după aceea cinăm” (p. 40).
Galinei Petrovna, însă, dragostea lui Lazăr îi mutilează pe vecie sufletul, rigidizându-l, condamnându-l la singurătate. Făcuse asta, aproape fără intenție. Savantul – conștient că soția sa cu 40 de ani mai tânără nu reușește să-l iubească – nici măcar nu sesizează că aceasta nici măcar nu încerca. Îi confundă spasmele de dezgust cu cele de plăcere. Nu află (probabil!) că „feighele a mea” se căsătorise cu el nu pentru că o orbise cu geniul său, ci la amenințarea unui spion al regimului care-l servea și care voise ca totul să meargă strună în viața stăpânului. Nicicând nu va afla Lazăr Lindt ce genune se căscase în inima Galinei Petrovna și cu câtă perseverență încercase ea să-l ucidă pe Borik, fiul lor nenăscut.
Cu toate astea, dacă Lazăr și-o fi iubit băiatul, e puțin probabil ca Borik s-o fi simțit. Iar răceala care se răspândea în sufletele celor din jurul savantului ajunge să o înghețe până și pe nepoata pe care nici măcar nu apucase s-o cunoască, Lidocika. Prin Galina Petrovna, nefericirea familiei ajunge și până la ea, într-atât încât fata ajunge să se sperie când simte, pentru prima oară, dragoste.
„Sărmana Lidocika, crescută în lumea unei neiubiri mari, absolute, își spuse mai întâi că se îmbolnăvise. Neliniștea aceasta febrilă, emoția aceasta care se instalase în partea de jos a pântecului, ce se rotea mereu, trăncăneala asta nemăsurată, mobilitatea ciudată, când nu poți să îți ții pe loc mâinile agitate – oare asta nu era o boală?” (p 340).
Proiectat în subconștientul nepoatei sale, Lazăr va fi însă cel care o va întoarce din drumului spre moarte. Lipsit de trup, trăind doar în mintea unei fete care nu moștenise de la el decât o carte de bucate, Lazăr e același. Puternic și rece, dar cu toate astea conștient că viața trebuie trăită. Mâna lui ține moartea pe loc, fără ca glasul să i se tulbure cine știe ce, pentru ca măcar Lidocika, dintre toate femeile lui Lazăr, să poate trăi pe deplin fericită.
Demnă de menționat mi s-a părut și rememorarea unora dintre efectele recâștigării Basarabiei de către români, în 1941.
„Iar pe 26 iulie a aceluiași an, 1941, Basarabia a fost ocupată de trupele românești cărora, deoarece le cunoșteau dinaintea, nici nu cutezaseră să li se opună – dimpotrivă: toți se bucuraseră, tocmai pentru că românii au început să curețe, rând pe rând, așezare după așezare, pământul pângărit de Soviete. Toți evreii care rămăseseră în Fălești au fost goniți la Bălți și epurați acolo, au fost împușcați într-o râpă – fără grijă, fără răutate, fără fugă. ” (p 125)
De altfel, deși născută pe pământ rusesc și educată la Moscova, Marina Stepnova a trăit, în anii 80 și la Chișinău, alături de părinți. Bunicii ei sunt înmormântați în capitala Republicii Moldova. Iar ea, cu o putere de reconstrucție, în imaginar, a sufletului uman care amintește de Dostoievski, e o scriitoare tot mai tradusă și mai premiată. Cum să nu vrei s-o citești?
Editura: Curtea Veche
Anul apariției: 2014
Traducere: Antoaneta Olteanu
Nr. pagini: 398
ISBN: 978-606-588-766-4
Cartea este disponibilă pe site-ul editurii.