Marea viziune, de John G. Neihardt

Pe când era doar un copil, Cerb Negru a avut o viziune. În ea, ca în orice viziune, sub forma unor umbre şi lumini mişcătoare, a unor obiecte şi fiinţe concrete, copilul Cerb Negru a văzut viitorul tribului său şi nu numai. Se întâmpla în vara când el împlinea 9 ani, adică în 1872, când goana după aur era în plin delir, când se construiau căile ferate în Vestul Sălbatic şi când, vai, la noi, era „în aşteptare” un război de independenţă. Aşadar, Cerb Negru era doar un copil, un mic indian Sioux, supus vitregiilor acelor vremuri, alături de neamul său şi de neamurile îndrudite. Copilăria sa – un tumult de momente incredibile, care, când nu căpătau accente războinice, aveau o puternică amprentă primitivă.

„După ce i-am arătat mamei primul meu scalp, am rămas o vreme cu femeile care toate cântau şi intonau tremolo-ul. Mare lucru nu puteam vedea din pricina prafului, însă ştiam că nu va rămâne în viaţă niciun soldat.”

A obţine un scalp nu era doar o dovadă de bărbăţie, un semn al faptului că micuţul se maturiza, ci şi unul dintre modurile în care indienii spuneau stop invadatorilor. Un mod mai degrabă simbolic şi inutil, dacă privim retrospectiv. Cerb Negru nu ştia ce avea să se întâmple. Doar avea o viziune, cam greu de pus în practică atunci când eşti doar un ţânc, iar viaţa familiei tale şi a neamului tău înseamnă o peregrinare continuă. La 9 ani mai era cum era, însă la 15?

„Am împlinit 15 ani în iarna aceea şi mă gândeam mult la viziunea mea şi mă întrebam când trebuia să vină ce aveam de făcut(…) Însă nu puteam spune nimănui despre asta, fiindcă eram numai un băieţandru iar oamenii m-ar fi crezut prostuţ şi-ar fi zis: Ce poţi face tu dacă nici Taur Şezând nu poate face nimic?”

A avut nevoie de timp. Pe la 19 ani, a dat curs primei tămăduiri. Apoi, au venit altele. Vindeca pe oricine, însă nu vedea legătura dintre tămăduiri şi viziunea sa. În acelaşi timp, o voce îl avertiza din timp de anumite pericole. Treptat, n-a mai rezistat să ţină în sine şi a fost luat în seamă de comunitate. Era, în sfârşit, recunoscut ca unul care avusese o viziune, ca unul a cărui voce merita ascultată. Însă… Însă, asta nu înseamnă că neamul său a avut altă soartă faţă de cea scrisă în documentele albilor (wasichilor) invadatori. De unde şi tristeţea acestei cărţi, care consemnează istoria tragică a unor dezmoşteniţi.

„Soldaţii confiscaseră caii întregului nostru neam, spunându-ne că Părintele din Washington ne va plăti pentru ei ceea ce ni se cuvenea; însă dacă a făcut-o vreodată, eu n-am auzit.”

Peste ani, Cerb Negru i-a povestit copilăria şi tinereţea poetului John G. Neihardt, cunoscător în profunzime al vieţii indienilor din preerii. Trebuie să fi avut aproape 60 de ani (prima ediţie a cărţii a apărut în 1932) şi era aproape orb, însă avea o luciditate uimitoare. Amintirile sale, transcrise şi adaptate de Neihardt au chiar aspect de roman pe alocuri, însă partea cea mai importantă este ocupată de obiceiurile indienilor şi modul în care intruziunea albilor provoacă mutaţii. Dincolo de acestea, o notă de tristeţe şi melancolie dureroasă, pentru că acest vraci nu doar că îşi aminteşte, ci şi regretă.

Ca şi ceilalţi, a fost dus în rezervaţii, plimbat cu trupa de spectacole prin Europa, i s-au oferit mâncare şi băutură, însă mai mult decât orice amăgire. Pe care a vrut să o refuze, însă în ciuda viziunii nu a ştiut cum. Asta, deşi simţise nişte lucruri. Văzuse că, de pildă cei care acceptaseră să intre în subordinea soldaţilor se tot îngrăşau şi afişau o stare de bine, dar şi o îndepărtare de tradiţii, şi totuşi cum să-i întoarcă din drum? Cum să-i convingă pe toţi că nu e bine ce se petrece, că a vinde pământul înseamnă moartea neamului? Aşa că, alături de cei puţini care au crezut până la capăt, a luptat. Drept urmare, cartea aceasta este şi o uriaşă lecţie de demnitate.

„N-am ştiut atunci cât de mult se sfârşise. Când mă uit înapoi acum, de pe acest deal înalt al bătrâneţii mele, încă mai pot vedea femei şi copii măcelăriţi şi sfârtecaţi, zăcând în grămezi sau risipiţi pe tot întinsul viroagei înguste; îi văd limpede ca atunci când i-am văzut cu ochi ce erau încă tineri. Şi mai pot să văd că şi altceva a murit acolo în noroiul însângerat şi a fost îngropat de viscol. Visul unui popor a pierit acolo. Fusese un vis frumos.”

Am rămas cu o expresie extraordinară în urma citirii acestei cărţi: „E o zi bună de murit!”. E atât patos în aceste cuvinte încât parcă nici nu mai contează că nu a folosit nimănui. Şi poate e greşită formula aceasta, „a folosi”, pentru că adevărata utilitate a acelor lupte e legată de cea mai preţioasă moştenire pe care puteau s-o lase indienii: sacrificiul suprem, jertfa până la capăt pentru nişte principii. „E o zi bună de murit!” spuneau şi luptau ca să-şi apere pământul. Pentru ca, peste ani, Cerb Negru să se destăinuie:

„…îmi vine să plâng şi cât aş vrea ca viziunea mea să-i fi putut fi dată unui om vrednic de ea. Mă întreb de ce a venit la mine, un moşneag ca vai de el care nu poate să facă nimic. Bărbaţi, femei şi copii am vindecat prin puterea pe care mi-a dat-o viziunea, însă naţiunii mele nu i-am putut fi de ajutor. Dacă moare un bărbat sau o femeie sau un copil, pierderea nu are o însemnătate de durată, căci naţiunea trăieşte mai departe. Naţiunea era cea care murea, iar viziunea pentru ea a fost; însă eu n-am făcut nimic cu dânsa.”

O carte tristă, care vorbeşte despre om în esenţa sa. O mărturie despre primitivismul, viclenia şi barbarismul cuceritorilor „civilizaţi”, dar şi despre bărbăţia, eroismul şi demnitatea cuceriţilor.

Cartea face parte din campania „Citeşte sănătos” a Editurii Herald. Detalii despre campanie: aici.

Sursa foto: forum.worldoftanks.eu

Editura Herald;