Mamă, mi-am pierdut mâna?

Trăiesc printre adolescenți în cea mai mare parte a zilei, le știu spaimele, frustrările, depresiile, eternele interogații, căutările și pierderile, tentațiile cărora încearcă să le facă față etc. Dar înainte de toate știu câtă foame de afecțiune au. Dacă nu ești atent, te trezești că ți-au furat cam toată rezerva de simpatie-empatie-compasiune, ba chiar te și ceartă pentru indisponibilitatea temporară, căci, nu-i așa, dramelor (lor) existențiale trebuie să le găsești soluții aici și acum. E aproape imposibil să le ignori imperativele, după cum la fel de greu este să le intri în suflet. Acolo chiar n-ajunge oricine, de cele mai multe ori nici măcar părinții. E un soi de înstrăinare specifică vârstei și care derivă din nevoia de a se defini ca indivizi și, implicit, de a-și contura identitățile sociale.

Despre toate acestea și despre încă alte câteva probleme este vorba în textul scris de Maria Kontorovich, cea care construiește toată narațiunea scenică în jurul unui singur personaj principal – Mașka. O adolescentă ca oricare alta, care-și caută identitatea, care are visuri, dar și vise, care-și caută drumul în viață. E banal până și conflictul cu familia, de care ar vrea să se dezică, dar în sânul căreia caută refugiu și alinare atunci când are mai mare nevoie. Evident că nu are parte de ele… și de aici toată povestea. Intenționat construit astfel, personajul Mașka lasă loc regizorului să-l îmbrace cu diverse situații scenice, în funcție de viziunea lui. Te poți aștepta să urmărești o montare scenică cu accente comice, care să atenueze din duritatea întâmplărilor și încercărilor cărora trebuie să le facă față Mașka; sau, din contra, să urmărești un spectacol în care accentul să cadă pe relațiile dintre personaje și pe dinamica acestor relații, punându-se în evidență felul cum se dezic adolescenții de familie și de seturile de valori după care s-au ghidat până atunci. La fel de bine, poți să vezi un atelier de lectură, în care personajele să invite în joc spectatori și de aici să pornească o serie de dezbateri.Toate acestea devin posibile cu o singură condiție: regizorul să cunoască foarte bine adolescența ca vârstă. Iar viziunea lui Alexandru Mâzgăreanu nu m-a convins exact din acest motiv. Nu mi-a fost foarte clar de-a lungul celor două ore ce abordare a vrut să aibă, pendulând într-o eternă nehotărâre între o expunere a faptelor/întâmplărilor așa-cum-s-au-petrecut și o aducere a acestora la scenă în cheie satirico-comică. Mașka a fost când în prim-plan, povestindu-și aventurile (așa cum le-a trăit ea și nu cum s-au întâmplat ele, căci n-avem nicio altă mărturie despre ce i s-a întâmplat ei și dacă a supraviețuit sau nu episodului „pierderii mâinii”), când în plan secund, lăsând loc membrilor familiei și anturajului să-și aibă partea lor de lumină și, de ce nu, glorie. Efemeră, dar tot glorie se cheamă că e. Tranziția pesonajului principal dintr-un plan în celălalt n-a fost tocmai fericit aleasă, de multe ori întrebându-mă ce-a vrut să construiască regizorul, care era mesajul la care eu, spectactor, trebuia să ajung. Mi-ar fi fost foarte ușor să rămân la nivel de text – să iau faptele ca atare și să judec felul cum au fost jucate și atunci, da, aș fi spus că mimarea violului n-a fost tocmai veridică sau că scenele de familie n-au fost tocmai bine redate. De altfel, la scena cu aniversarea bunicii mi-a fugit gândul când la celebrul film „Nunta mută”, când la Iubirea la oameni (regia Vlad Massaci) – spectacol al Teatrului Clasic Ioan Slavici Arad. Evident, în ambele comparații montarea de la Piatra Neamț pierde detașat. Revenind la chele de interpretare ale textului, rămân la ideea că textul în sine merită mai mult decât o judecată estetică a felului cum este transpus ca atare în scenă, ar fi mers mult mai mult un joc cu subtextele, ba chiar și cu intertextualitatea, ceea ce ar fi dat o și mai mare valoare scenografiei și muzicii. Dar așa am văzut doar un decor bine construit, dar care s-ar fi putut preta oricărui alt text care are ca subiect problemele adolescenților și felul cum aleg să și le rezolve.

Credit foto: Vlad Catană

Se joacă astăzi pe scenele din România spectacole cum mult mai dure și cu texte și mai încărcate de dramatism decât cel scris de Maria Kontorovich care și-au găsit regizori curajoși și coerenți. Mi-aș fi dorit să văd un Alexandru Mâzgăreanu msi sigur pe el și mai coerent, lipsa coerenței devenind din ce în ce mai evidentă spre finalul spectacolui. A încerca să recompui universul unei adolescente și să refaci dramele existențiale (și cât se poate de realete poate aruncă direct în capcana unei expuneri dramaturgice fără cap și fără coadă dacă nu ai o viziune proprie derivată dintr-un studiu foarte aprofundat (evident, nu mă refer doar la textul în sine aici).

Credit foto: Vlad Catană

Pe Aida Avieriței am văzut în mai multe spectacole în ultimul an și-i cunosc potențialul. E foarte versatilă și se poate juca cu multe măști ale aceluiași personaj într-un singur spectacol. Dar cred că rolul din Mamă, mi-am pierdut mâna! nu e preferatul ei, sau a avut o seară prostă, pentru că de multe ori a fost înghițită de scenă și de decor, multe replici nu i s-au auzit. Emanuel Becheru, care a fost când Kostia, când Vladik, Mișka, sau Un băiat a fost în rol/roluri, dar mi-ar fi plăcut mai multă tușă în evidențierea trăsăturilor specifice fiecărui rol în parte. Dragoș Ionescu face din Starman un personaj credibil, inclusiv când plutește în aer și-și caută rostul, echilibrul și replica. În foarte mici – ca dimensiune – momente mi-a plăcut și Sabina Brândușe, care joacă o mamă absolut credibilă, pierdută între supraviețuirea proprie, menținerea unui echilibru precar între generațiile familiei și satisfacerea propriilor fantezii, evident fiica nefiind niciodată în centrul atenției sale.

În ciuda rezervelor mele, spectacolul merită văzut, atât de adolescenți, cât și de părinții acestora, măcar de dragul conștientizării problemelor reale cu care se confruntă tânăra generație, dacă nu și de dragul găsirii unui punct de unde să înceapă comunicarea aceea reală și profundă după care adolescenții tânjesc mai tot timpul.

Spectacolul cuprins în „Selecția oficială a spectacolelor din Festivalul Național de Teatru 2018”

Mamă, mi-am pierdut mâna! de Maria Kontorovich

Reprezentație în cadrul TEEN-FEST 2018

Un spectacol al Teatrului Tineretului Piatra Neamț

Secțiunea TEEN ATTITUDE

REGIA: Alexandru Mâzgăreanu
DECORUL: Romulus Boicu
COSTUMELE: Alexandra Mâzgăreanu
MUZICA: Alexandru Suciu
ACROBAȚII: Marian Peter

DISTRIBUȚIA:
Mașka: Aida Avieriței
Kostia, Vladik, Mișka, Un băiat: Emanuel Becheru
Starman: Dragoș Ionescu
Katia: Cristina Mihăilescu
Dașa: Cătălina Bălălău
Sașka, Ania: Corina Grigoraș
Mama: Sabina Brândușe