Cronică de Diana Monica Dascălu
Idolatria culturii și ideea capodoperelor rezervate unei așa-zise elite este contestată de Antonin Artaud în teoriile sale despre natura și menirea teatrului și, în acest context, spectacolul în regia lui Silviu Purcărete, Antonin Artaud. Familia Cenci, devine o alegere interesantă pentru a închide Festivalul Național de Teatru, ca o poartă lăsată deschisă polemicii.
Silviu Purcărete dă frâu liber tuturor forțelor creatoare într-un spectacol intens în senzații și, cu siguranță, neconvențional. Subiectul pe care alege să îl pună în scenă este istoria familiei Cenci, o poveste a cruzimii instinctelor umane, care a fost adaptată în mai multe versiuni de Shelly, Stendhal și Antonin Artaud. Spre deosebire de viziunile anterioare, care sunt un comentariu asupra moralei în raport cu vremurile, la Antonin Artaud interesul este pentru cruzimea poveștii unor personaje celebre, din care să poată extrage forța ce se agită în ele ca să zguduie simțurile spectatorului.
Pentru a se putea adresa în primul rând simțurilor și nu spiritului, așa cum o face în mod convențional teatrul prin fluxul de replici, și deci, prin limbaj, Silviu Purcărete se va folosi cu precădere de celelalte instrumente ale limbajului scenic, care țin de spațialitate și de prezență scenică, urmând viziunea lui Artaud către un teatru care se dezbracă de teatralitate și își recapătă funcția mistică primordială, aceea a comuniunii și a prezenței autentice. Prin forța reprezentării spectacolului, viața de pe scenă are o forță vitală mai mare decât viața însăși și, deci, o importanță mai mare.
ANTONIN ARDAUD. FAMILIA CENCI – foto Albert Dobrin
În același timp, nu poate exista teatru decât atunci când începe imposibilul, după cum ne anunță maestrul de ceremonii care intră în scenă purtând un teanc de cărți cu care se împiedică și cade. Cultura nu va fi de mare folos, deci, pentru a percepe experiența transformatoare pe care o va trăi spectatorul, dar va fi de ajutor pentru a înțelege convenția acestui tip de teatru utopic, al cruzimii, teatrul ca ciumă al lui Artaud.
După ce se ridică cel de al patrulea perete, spectatorul este imersat într-un spațiu de proporții deosebite în înălțime și adâncime, fără pereți sau bariere de vreun fel, cu puține elemente de decor. Scena este delimitată de coloane antice de o parte și de alta, dând o dimensiune mitică spațiului, iar la baza lor sunt grupuri de manechine, o imagine care îmbină personajele colective specifice lui Purcărete, cu preferința lui Artaud pentru manechine ca entități pur formale, fără trăire interioară.
ANTONIN ARDAUD. FAMILIA CENCI – foto Albert Dobrin
Manechinele, ca și restul personajelor, ca și decorul, sunt sumbre, în alb-negru. Singurele pete de culoare sunt urmele sângelui de pe Beatrice după ce a fost bătută de Cenci și îmbrăcămintea roșie a lui Cenci după ce a fost ucis. Imaginea lor are o importanță mai mare decât limbajul, așa încât, deseori tăcute, personajele compensează prin gesturi care au o dimensiune coregrafică. Moartea fraților se reduce la un spasm brutal pe podea și transferul lor într-un sac cu oase, umilirea lui Beatrice este o stare de încremenire ca de păpușă inertă, cu picioarele desfăcute, care anunță violul, papa este o prezență imobilă într-un scaun cu rotile. Toate aceste ipostaze au o forță a prezenței și o putere de a crea o atmosferă inconfortabilă mai mare decât ar face-o cuvintele.
În acest context, aportul lui Dragoș Buhagiar de a crea un mediu auster și în același timp, de o frumusețe mistică este esențial. Decorurile, în toată simplitatea lor, creează scenografii rupte din spațiul unui vis sumbru, a cărui prezentă este atât de intensă. Astfel atenția se poate îndrepta spre forța trăirilor actorilor, care sunt mistuiți de impulsuri de o violență primordială.
ANTONIN ARDAUD. FAMILIA CENCI – foto Albert Dobrin
Cenci al lui Artaud este despotul a cărui putreziciune interioară reușește să contamineze totul în jur, inclusiv pe propria fiică, pe care o duce într-un stadiu de nebunie, în urma relației incestuoase. Beatrice spune că nu i-a mai rămas niciun loc din ea în care să se poată retrage, corpul îi este murdar, iar sufletul pângărit. A fost contaminată de răul din tatăl ei. Personajul ei se înscrie, astfel, în logica lui Artaud care își dorește ca actorii să fie asemenea ciumatului, în sensul că actorul va purta înăuntrul său stigmatul răului. Iar teatrul, ca ciuma, va scoate în exterior un fond de cruzime latentă; toate posibilitățile perverse ale spiritului, ajungând astfel la o epurare morală. Beatrice nu mai este acea Beatrice a lui Shelley, o reprezentată a libertății și a rebeliunii în fața nedreptății. Tot astfel, depărtându-se de viziunea lui Shelley, aici, personajele nu se mai raportează la morala creștină și la judecata socială. La Artaud, drama lui Cenci se învârte în jurul propriei familii: Ascult doar de legea mea de care nu mă tem.
Închiderea și izolarea personajelor în propria trăire interioară de o cruzime intensă, este redată scenic prin mișcările circulare ale actorilor. Orice acțiune e un cerc închis, spune bufonul care îndrumă spectatorul ca un șaman în experiența teatrului mistic. Efectul devine cu atât mai puternic în cazul personajului colectiv, acest grup de indivizi care își pierd individualitatea, ale căror detalii din poveste sunt aplatizate, ale căror replici sunt reduse la tăcere. Ceea ce rămâne este o mișcare ritmică, sacadată, ritualică, o mișcare simbolică a acțiunilor lor care se pot evolua doar către centru, către interior.
Asemenea lor, Cenci, Beatrice, Lucretia, Bernardo sunt prinși în această mișcare circulară odată ce scena începe să se rotească. Ei sunt nucleul, energia vie care arde pe scenă și care se propagă concentric către spectator și îl contaminează.
ANTONIN ARDAUD. FAMILIA CENCI – foto Albert Dobrin
Un astfel de moment este cel în care Lucretia, în mijlocul scenei, este urcată pe o masă circulară și frământă pâinea, înaintea banchetului. Zgomotul pe care îl face când trântește coca pe masă și o frământă este ritmic și are o funcție ritualică. Sunetul intervine ca un personaj care anunță acumularea tensiunii, a zbuciumul din sufletul unei mame în fața ororilor ce se anunță pentru copiii ei vitregi. Făina care se răspândește în aer cu fiecare mișcare, împreună cu sunetul și gesturile femeii au greutatea unui vis profund, ieșit din inconștient, care tulbură spectatorul.
Această atmosferă mistică e susținută pe tot parcursul spectacolului, la nivel auditiv de efectele sonore stranii ale lui Vasile Șirli. Vântul care suflă lugubru, sunete ritmice care apar pe măsură ce este instalat banchetul, clinchetul ca de clopote care își răspund ca într-un joc la moartea lui Cenci sau sunetul pe care îl scoate tubul metalic pe care îl lovește bufonul periodic, toate acompaniază fluxul evenimentelor ca un comentariu emoțional.
ANTONIN ARDAUD. FAMILIA CENCI – foto Albert Dobrin
Același rol îl au și efectele luminoase. Lumina este în general difuză, dar crește în intensitate când un personaj se ‘aprinde’ în intensitatea trăirii și susține, astfel, la nivel vizual propagarea emoției. Sau poate funcționa ca o completare abstractă a decorului cum este în cazul asasinatului lui Cenci când scena este inundată în lumină roșie, ca într-o baie de sânge.
Toate aceste mijloace senzoriale sunt o încercare îndrăzneață a lui Silviu Purcărete de a scoate spectatorul din frivolitatea divertismentului și de a-l expune la o experiență mistică pentru că, așa cum spune bufonul căruia îi încredințează viziunea sa, teatrul trebuie să ne redea tot ce ține de vechile mijloace magice de a ne câștiga libertatea.
Antonin Artaud. Familia Cenci – Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași
Spectacolul a făcut parte din secțiunea Istorii fluide a Festivalului Național de Teatru 2022
După: P.B. Shelley și Stendhal
Traducerea: George Banu
Distribuția:
Cenci: Călin Chirilă
Camillo: Doru Aftanasiu
Andréa: Ionuț Cornilă
Camerista: Haruna Condurache
Bufonul: Mălina Lazăr
Béatrice: Ada Lupu
Orsino: Horia Veriveș
Lucreția: Petronela Grigorescu
Giacomo: Pușa Darie
Bernardo: Diana Roman
Principele Colonna, Asasin: Radu Ghilaș
Ofițerul: Andrei Sava
Papa: Diana Chirilă
Călău, Asasin: Dumitru Năstrușnicu
Curteni: Valentin Mocanu, Constantin Grigorescu, Fabian Toderică, George Gușuleac, Flavius Grușcă, Marian Stavarachi, Ionuț Cozma, Cosmin Puțanu, Robert Agape, Marian Chiculiță
Regia: Silviu Purcărete
Scenografia: Dragoș Buhagiar
Muzica originală: Vasile Șirli
Asistent regie: Radu Ghilaș
Asistent scenografie: Anda Pop
Durata: 2h 10min (fără pauză)
