Puțină istorie
În a doua parte a spectacolului, Ovidiu Ghiniță (Patrick, unchiul lui Quinn Carney) are un monolog care lămurește definitiv problema titlului; de ce se cheamă Luntrașul, când acțiunea se petrece în casa unei familii irlandeze, într-o epocă în care Partidul Sinn Fein făcea legea în Irlanda de Nord, iar IRA era confruntată cu acuzațiile opiniei publice pentru pierderile de vieți omenești în foarte desele atacuri cu bombă sau confruntări stradale. Conflictul dintre protestanți și catolici e atât de vechi, încât nici n-are rost să trecem în revistă aici istoria acestuia, ci doar să punctăm evenimentele la care se referă și personajele din spectacolul Teatrului Clasic Ioan Slavici Arad.
În aprilie 1916, republicanii irlandezi au declanșat Rebeliunea de Paști împotriva dominației britanice și au proclamat Republica Irlandeză. Victoria n-a fost de durată, dar Revolta și, mai ales, felul în care guvernul britanic a reacționat la ea, au dus la creșterea sprijinului popular pentru independența Irlandei. La alegerile din decembrie 1918, partidul republican Sinn Féin a obținut o victorie zdrobitoare în Irlanda. Pe 21 ianuarie 1919, ei au format un guvern separatist, care a proclamat independența Irlandei. În acea zi, doi ofițeri RIC au fost uciși în ambuscada de la Soloheadbeg de către voluntarii IRA care acționau din proprie inițiativă. La începutul anilor ’70 ai secolului trecut, în Ulster majoritatea populației (aproximativ 60%) era atașată de Marea Britanie (de aici și etichetele de loialistă sau unionistă), fiind alcătuită din coloniștii englezi și scoțieni, oprimând și discriminând cu mult succes minoritatea catolică (aproximativ 40%), irlandezii autohtoni. Aceștia nu au mai suportat situația, inițiând marșuri și proteste civice și pașnice la care autoritățile protestante care dominau din punct de vedere politic au răspuns cu o forță disproporționată. Abia în 1998 s-a oprit spirala violenței, dar să revenim la spectacolul nostru.
Patrick își încheie monologul urcând scările spre etajul casei, moment în care le aduce aminte celor rămași în salon că două categorii de oameni n-au voie dincolo, pe ei nu-i poate trece Caron pe malul celălalt al apei: cei neîngropați și cei mincinoși. E aici o cheie de interpretare a conflictului care generează acțiunea din Luntrașul. Cel neîngropat este soțul Katiei, al cărui trup tocmai ce-a fost găsit în mlaștină, la zece ani de la dispariția sa.
credit foto Laurian Popa
Drama familiei Carney
Scenografia foarte elaborată, alcătuită din sute de detalii, toate importante (felicitări, Bianca Veșteman și Grigore Pușcariu pentru memoria vizuală excelentă și pentru creativitatea pusă în slujba constructului spectacular), introduce de la bun început spectatorul în povestea unei familii tipic irlandeze. Fermieri aflați la vremea recoltei, deci agitați, surescitați la gândul că în curând vor sărbători, vor petrece. Cei din sală vor fi martorii tăcuți, dar asemenea lor mai există un martor, nu la fel de tăcut, în schimb extrem de important și de expresiv: mătușa Meghi (Dorina Darie Peter), imobilizată într-un scaun cu rotile, aflată într-o stare de prostrație aproape tot timpul; ea are câteva momente de luciditate, când povestește fetelor povestea de iubire dintre ea și Francisc. Sunt momentele care-i asigură credibilitate, dar care-i conferă și un suprarol, ea fiind cea care oglindește perfect drama familiei în fața celorlalți, a comunității. Nu întâmplător, dispare de pe scenă spre finalul spectacolului, când nu mai era nevoie de ea, pentru că, nu-i așa, martorii sunt sacrificați primii într-un conflict deschis.
Prima parte a spectacolului e povestea familiei, concentrată în jurul a două personaje: Quinn și Katia, cumnați. În jurul lor roiesc copiii lui Quinn, dar și Oscar, fiul Katiei și toate celelalte rude. Surprinzător, marea absentă – la propriu, dar și la figurat – este soția lui Quinn, cea care îi pasează Katiei inclusiv grija pentru cel mai mic membru al familiei, un bebeluș, și care apare în scenă când toți ceilalți aproape că uitaseră de ea (Carmen Vlaga Bogdan face din absență un rol în sine, excelent gândită cursivitatea aparițiilor scenice). Scena devine dintr-o dată aglomerată, casa pare prea mică, deși ea este intenționat proiectată astfel încât să dea senzația de ceva solid, de proporții mari, semn că ancorarea în istoria locală există; prosperitatea fermierului îi conferă o oarecare vizibilitate în comunitate, de aici relațiile cu cei din afara casei. Horia Suru, regizorul spectacolului, a distribuit în cele două roluri principale doi actori care reușesc să formeze un cuplu scenic de mare expresivitate și forță. Quinn este interpretat de Miklós Bács, actorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, iar Katia este Roxana Sabău. E în acest duo scenic un magnetism aparte, născut din pofta de joc și plăcerea amândurora, dar și dintr-o știință rarisimă, combinată cu un simț al scenei mai rar de găsit la actorii din România. Miklós Bács are pedagogia în sânge, se vede asta în fiecare interacțiune cu copiii din spectacol și în felul cum abordează și construiește fiecare relație scenică cu toți ceilalți din distribuție (una numeroasă, să ne înțelegem). Toate autentice, sub semnul firescului și dinamice cât trebuie. De cealaltă parte, Roxana Sabău are sensibilitatea necesară rolului, o feminitate atent controlată și pusă în combinație cu o vulnerabilitate care dă multă greutate fiecărui moment în parte. Ea este în prim plan când trebuie, se aude, ocupă scena, astfel încât toți ceilalți roiesc în jurul ei ca și cum ea ar fi stăpâna casei, iar momentele de absență nu fac altceva decât să contribuie la aura de femeie puternică, senzuală, capabilă de (auto)control.
credit foto Laurian Popa
Drama comunității
Familia Carney e o familie tipic irlandeză, se bea mult whisky, foarte mult, mesele luate în familie sunt foarte zgomotoase, din cauza numărului mare de membri, dar și din pricina tradiției și a obiceiurilor perpetuate. Conflictele dintre membrii familiei sunt conflictele unei comunități decimată din cauza opoziției dintre protestanți și catolici. Un conflict religios care a făcut mai multe victime de-a lungul timpului decât orice alt război. Horia Suru imprimă relațiilor dintre personaje un specific anume, astfel încât se pot ghici niște circuite în scenă, rute ale personajelor care devin semne ale apartenenței față de una sau alta din tabere. Singurele care rămân inocente până la capăt sunt fiicele lui Quinn, în schimb băieții Cormoran, pomeniți în prima parte a spectacolului și extrem de prezenți în cea de-a doua, sunt cei care mută conflictul în comunitate. Exponenți perfecți ai acesteia, ei sunt când grosolani, când abuzivi, când naivi și imberbi. Un amestec de trăsături foarte bine evidențiat cu ajutorul costumelor, dar și al mișcărilor în scenă; unul dintre ei este violent, cel mai puternic dintre ei (cel cu mult verde în păr, interpretat de Alex Popa) este manipulator și greu de suportat. Din jocul fraților Cormoran – ei între ei, dar și al lor cu ceilalți membri ai casei – ne dăm seama că în comunitatea locală lucrurile nu stau tocmai bine, iar conflictele sunt departe de a se stinge. Excelentă și în cazul băieților distribuția; chiar dacă nu toți sunt actori ai teatrului arădean, se vede că Horia Suru le cunoaște tuturor potențialul, de altfel a mai lucrat înainte de Luntrașul cu toți, în diverse locuri din țară. O mențiune aparte pentru scenele a capella, care imprimă montării un dinamism specific și asigură tranziția de la un moment la altul fără alte artificii scenice. Acestea sunt realizate de Cezar Antal (inclusiv versurile).
Drama națională
Ultima parte a spectacolului pare cea mai scurtă, în fapt cele trei mari părți ale acestuia sunt aproape egale din punct de vedere temporal. Scena pare aerisită, copiii sunt la etaj sau în alte părți, Oscar e când ascuns sub scară, când plecat în sat, mătușa Meghi e și ea absentă. Katia este cerută în căsătorie de Tom Englezu’, un moment construit în cheie parodică, dar bine dozată în economia spectacolului. Tom Englezu’ e unul din personajele cheie din Luntrașul, cel care justifică conflictul de fond. Dincolo de faptul că se luptă protestanții cu catolicii, în Luntrașul se mai evidențiază o cauză: irlandezii au tot timpul ceva împotriva englezilor, dar fiind vorba de o comunitate irlandeză, atitudinea față de englez e când una plină de milă, când una de ușor dispreț, cert e că nimeni nu-l ia în serios și nici nu-l privește ca pe un om sănătos la cap. De aceea, când apare cu Oscar mort și atârnându-i în brațe, șocul este și mai mare. În acel moment, drama familiei lui Quinn se amplifică exponențial și devine matricea conflictului național. Dintr-odată, Maldun, personajul malefic, devine insignifiant, își pierde din aură și autoritate, frații Cormoran (care se uitau la el când cu respect, când cu frică) îl ignoră, singurul care reușește să-l trimită la colțul istoriei fiind Quinn.
Sunt câteva personaje secundare, care apar când și când, dar care devin importante în economia spectacolului. Unul din acestea este preotul, jucat excelent de Călin Stanciu. Nici Oscar, care e când mut, când invizibil (dar niciodată absent din scenă, un paradox foarte bine construit din punct de vedere dramaturgic de Horia Suru) nu e deloc personaj nesemnificativ, finalul justificând perfect ambivalența celorlalți în raport cu el, dar și deruta indusă special de regizor: personaj androgin, îmbrăcat unisex, cu o față care nu trădează nimic. Medeea Chiriac a înțeles perfect indicațiile regizorale și face un personaj nu doar credibil, ci și esențial.
credit foto Laurian Popa
Câteva concluzii
Mă uimește de fiecare dată la Horia Suru capacitatea de a lucra cu distribuții numeroase. E aici o dovadă că știe ce face, că-și asumă rolul de regizor până la capăt, dar în același timp este și o dovadă a realelor lui capacități pedagogice. Să lucrezi cu profesorul (și mentorul, îndrăznesc să o spun), astfel încât acesta să facă un rol de zile mari e ceva demn de luat în seamă. Pe Miklós Bács îl puteți vedea jucând în două locuri: Cluj și Sibiu (aici, doar în Faust), deci un privilegiu pentru publicul arădean să-l vadă jucând la ei acasă. De asemenea, lui Horia Suru îi iese perfect dialogul între mai multe generații de actori, astfel încât spectacolul crește de la un moment la altul. E aici o muncă titanică cu actorii și un consum de resurse uriaș, de care numai cei implicați sunt pe deplin conștienți.
Prima parte a spectacolului se încheie cu o scenă cu multiple semnificații simbolice; gâsca sacrificată, adusă de Tom Englezu’ și atârnată într-un cui în bucătărie. Dincolo de faptul că scena e gândită astfel încât să te trimită cu gândul la naturile statice ale marilor pictori ai lumii (din secolele XVII- XVIII), e aici și semnul că istoria e pe cale să ia o altă turnură, să se schimbe, ceea ce se și va întâmpla în final.
În altă ordine de idei, copiii sunt prezenți în scenă în foarte multe momente, dar ei nu acaparează total atenția spectatorilor (cum se întâmplă în mod obișnuit), ci dinamizează relațiile dintre celelalte personaje, un semn că regizorul și-a gândit foarte bine din punct de vedere dramaturgic spectacolul.
Luntrașul durează trei ore; la final am ieșit cu dureri în stomac, semn că a fost puternic, foarte puternic. Nici urmă de plictis sau oboseală. Dincolo de avalanșa de emoții prin care m-a trecut am rămas cu dorința de a-l revedea și cu nevoia de a-mi exprima recunoștința față de actori și față de echipa de spectacol.
Luntrașul – Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad
de Jez Butterworth
𝑐𝑢 𝑎𝑐𝑜𝑟𝑑𝑢𝑙 𝑙𝑢𝑖 𝐹𝑟𝑒𝑑 𝑆𝑝𝑒𝑐𝑘𝑡𝑜𝑟
traducerea: Bogdan Budeș
regia artistică: Horia Suru
scenografia: Bianca Veșteman & Grigore Pușcariu
lighting design: Horia Suru & Alex Dancu
muzica originală: Cezar Antal
ilustrația muzicală: Horia Suru
distribuția:
Bács Miklós // Roxana Sabău // Carmen Vlaga Bogdan // Ovidiu Ghiniță // Adriana Ghiniță // Ștefan Statnic // Dorina Darie Peter // Petre Ghimbășan // Călin Stanciu // Ștefan Dogaru //
Tudor Jula // Alex Popa // Medeea Chiriac // Calița Nantu // Bogdan Neciu // Florin Covalciuc // Marian Parfeni // Theodora Sumăndan // Sofia Muntean // Nina Vasiljević // Alecsandru Boteș
