Anticipând publicarea în românește a unei ediții noi, la Polirom, în septembrie vă prezentam un grăitor fragment (pe care îl puteți accesa aici) din celebrul roman al scriitorului italian Cesare Pavese: Luna și focurile (La luna e i falò). Acesta este ultimul roman al scriitorului, scris în toamna anului 1949, fiind considerat de numeroși critici[i] ca fiind cel mai reușit text ficțional al acestuia.
Fără să își propună să fie un text autobiografic stricto sensu, de altfel puteți citi despre jurnalul său total, aici, textul se prezintă drept un récit al întoarcerii Acasă. Pentru Pavese, pare-se că timpul nu reușește și nu trebuie să îl afecteze, locurile și persoanele schimbându-se, însă arhetipul general al unui loc de a fi acasă rămâne același:
«Trebuie să ai un sat al tău, fie și numai pentru pofta de-a pleca din el. Un sat înseamnă să nu fii singur, să știi că în oameni , în ierburi, în pământ e ceva din tine care și când nu ești de față stă și te așteaptă. Dar nu e ușor să stai liniștit prin locurile acestea.» (p.12)
Exact pentru a-și vindeca această neliniște iscată de lipsa unui Acasă, deopotrivă utopică în idilismul său rural, dar și generatoare de o tulburătoare anxietate, corespondentul textual al lui Pavese alege să plece departe. Fără să aibă ca intenție explicită caracterul autobiografic, romanul nici c-ar putea fi receptat altfel (sentiment similar cu cel pe care l-am trăit citind „Femei singure”, despre care am scris anterior aici, astfel că există ceva în atmosfera textului, în autenticitatea sa, ce fascinează și seduce.
Ajuns departe, peste ocean, viața apare simulată, într-o ratată încercare a meseriei de a trăi (sic!):
«După câțiva ani – ajunsesem în America – mi-am dat seama că pentru mine lumea aceea era alcătuită numai din bastarzi. La Fresno, unde trăiam, au trecut prin patul meu multe femei, cu una am fost aproape căsătorit, dar niciodată n-am înțeles unde le erau tata și mama, care era locul lor de baștină.»
Fiind printre străini, Pavese se întoarce, întregul roman putând fi considerat și cronica acestei permanentei întoarceri către niște origini, care, chiar reanalizate prin filtrul adultului, îi apar la fel de idilice, în ciuda conștientizării tuturor vicisitudinilor cu care urma să se fi confruntat. Întreaga-i copilărie nu se prezintă atât de luminos, pe cât o înțelege subiectiv și nici chiar satul natal, o localitate fără nume din valea Belbolui, nu îi apare la fel de înfloritor, urmare a celui de-al Doilea Război Mondial. Constată că lucrurile erau departe de a se fi desfășurat altfel decât în restul Europei. Cu o comunitate aflată la intersecția între fasciști, naziști și partizani anti-guvernamentali, lucrurile nu aveau cum să se desfășoare fără efecte grave nu neapărat material, ci mai ales la nivelul axiologic al entității micro-sociale, parcă situată într-un vid anistoric, cum erau locuitorii a ceea ce putem doar crede că ar fi Santo Stefano Belbo.
Un fel de Santo Stefano Belbo personal
În acest sens, titlul trebuie înțeles ca o metaforă ce urmărește lectorul de-a lungul întregii diegeze. Luna pare să fie acel Ceva ce se ascunde printre „stelele de deasupra capului meu [ce]nu erau ale mele” (p. 24), iar focurile sunt motiv de încântare, cât și ceea ce mistuie trupul tânăr al Santei, partizană a cămășilor negre, la a cărei moarte Nuto – bunul prieten al Țiparului (nume generic al personajului principal) – va fi asistat.
Astfel, structurarea pe două planuri narative, unul al copilăriei și unul al maturității este ceea ce oferă romanului o simetrie naturală, izvorâtă din autenticitate. Pe de-o parte, tânăr fiind, sunt amintite dorința de aventură și bucuria serbărilor cotidiene, iar pe de altă parte, maturitatea este acea vârstă a deziluziei și a regretului, pentru care Pavese a fost într-atât apreciat.
În această lume în care „sunt niște bătrâni care nu mor niciodată” (p. 154), Pavese își găsește propria sa manifestare plenară. El descrie, rememorează, notează și, cât se poate, trăiește, însă mereu acțiunea de a trăi este undeva în spate, fuge, se distanțează de acesta și îl seduce cu forța cu care actul suicidului îl va atrage doar cu un an mai târziu, ca în acea amiază în care peste trupul Santei se hotărâseră să pună „coarde uscate de viță”, pentru ca „la amiază [să se prefacă] toată în cenușă” (p. 202).
«Luna și focurile este cartea pe care am purtat-o în mine de cel mai mult timp și a cărei scriere m-a bucurat cel mai mult. Atât de mult, încât cred că pentru mult timp – poate niciodată – nu voi mai scrie alta.» (fragment dintr-o scrisoare adresată lui Mario Camerino pe 30 mai 1950)[ii]
Fără să fie un roman neapărat dificil în procesul de lectură, „Luna și focurile” spune mult mai multe decât s-ar putea crede la o primă privire, motiv pentru care nici că aș putea să nu îl recomand cu toată hotărârea. Unul dintre cele mai frumoase romane pe care le-am citit, ale cărui personaje Irene, Silvia, Santa, Cinto alcătuiesc o lume ce pare să fi fost, cândva; à suivre!
Editura: Polirom
Colecție: BIBLIOTECA POLIROM. Esențial
Anul apariției: 2016
Nr de pagini: 208
ISBN: 978-973-46-5466-6
Cartea este disponibilă pe elefant.ro, Libris.ro sau pe site-ul editurii.
[i]Vezi și introducerea lui Gian Luigi Beccaria la ediția italiană: http://www.einaudi.it/libri/libro/cesare-pavese/la-luna-e-i-fal-/978885840959
[ii]Sursă fragment: http://www.criticaletteraria.org/2012/01/la-luna-e-i-falo-di-cesare-pavese.html
