“Lumea şi demonii ei”, de Carl Sagan

The hell is empty and all the devils are here

Shakespeare, The Tempest, Act 1, Scene 2

Rareori românii discută cu cei dispăruţi prin ciocănituri în tăblia patului sau în jurul unei mese de spiritism. Nu ştiu despre foarte mulţi români care să fi fost răpiţi de extratereştri, care să finanţeze voluntar expediţii pentru căutarea Arcei lui Noe sau care să contribuie la prosperitatea unor instituţii care susţin caracterul plat al Pământului. Cunosc însă români care-i visează pe cei morţi şi care fug la cimitir pentru “a da de pomană mortului care cere”, români care cred că Sarmizegetusa a fost leagănul civilizaţiei umane şi mulţi, foarte mulţi români care îşi consultă horoscoapele înainte de a pleca la serviciu, de a accepta o slujbă sau de a se căsători. Conform unui sondaj IRES din 2014, trei sferturi dintre români cred că există minuni (76%), 65% cred că există deochi, 19% cred în existenţa fantomelor, la fel de mulţi în capacitatea vrăjitoarelor de a prezice viitorul, aproape jumătate cred în vise premonitorii, iar 44% sunt convinşi că au avut astfel de vise (81% dintre aceştia sunt convinşi că visele respective s-au împlinit). 33% dintre români consideră că au un număr norocos, iar 61% dintre români cred în puterea de prezicere a horoscopului şi îl consultă înaintea deciziilor importante. Nu am inclus în enumerarea mea posibilele crezuri dogmatice religioase (precum credinţa în existenţa lui Dumnezeu, a îngerilor sau a nemuririi sufletului), deşi mi se pare logic (şi statistic) imposibil ca segmentul celor credicioşi religios, dar alfabetizaţi ştiinţific, să fie foarte reprezentativ în ţara noastră. Ori, credinţa religioasă care face abstracţie de fapte şi de metodologia cunoaşterii naturii este, din punctul meu de vedere, indiscernabilă în raport cu superstiţia.

Tabloul mi se pare înspăimântător. Practic, ceea ce aflăm din studiul IRES este faptul că zeci de procente dintre locuitorii unui stat european, membru al UE şi care a asumat explicit valorile societăţii cunoaşterii îşi conduc vieţile, iau decizii cruciale şi îşi educă urmașii în baza unor credinţe nefondate, dar care le oferă uneori confort afectiv şi iluzia înţelegerii realităţii. De ce se întâmplă asta? Cauzele sunt multe şi diverse. Există cauze locale: lipsa educaţiei şi formării ştiinţifice a părinţilor, transmisă transgeneraţional, ca o tară genetică, ineficienţa deplorabilă a unui sistem de educaţie care nu face aproape deloc formare de gândire critică, care omite teorii ştiinţifice fundamentale şi în care arareori profesorii de ştiinţe înţeleg cu adevărat metoda ştiinţifică şi beneficiile ei, lipsa unei presiuni din partea societăţii şamd. E timpul să ne trezim din iluzia excepţionalistă (întreţinută vreme de decenii) a olimpicilor, care, fără a le lua din merite, nu salvează colapsul educaţional de ansamblu, eşecul unui sistem incapabil să formeze indivizi autonomi intelectual, responsabili moral, critici în gândire, educaţi democratic şi implicaţi social. Testele PISA nu sunt o găselniţă occidentală cu care să ni se chinuie genialii copii. Ele sunt o oglindă nemiloasă care ne arată imaginea descurajantă a ceea ce produce societatea românească în acest moment: hoarde superstiţioase în locul unei societăţi civile responsabile. Suntem pe penultimul loc în UE şi pe locul 45 din 65 de state participante la abilităţi matematice de bază şi nici alţi indicatori nu arată mai bine.

Există şi cauze generale, profund umane, pentru care oamenii sunt superstiţioşi, pentru care oamenii adoptă credinţe absurde de dragul cărora foarte adesea sunt dispuşi să sacriifice onestitatea intelectuală. Nu trebuie să credem că cineva este ferit. State cu o finanţare mult mai abundentă a cercetării ştiinţifice şi cu o tradiţie epistemică mult mai solidă înregistrează mari diferenţe între ceea ce cred oamenii obişnuiţi şi ceea ce cred savanţii. Suntem fiinţe “dependente de sens”, căutători de tipare şi devoratori de poveşti, iar credinţele noastre sunt principala noastră modalitate de a pune ordine şi rost în ceea ce ni se întâmplă. Ne place sentimentul de uimire şi aşteptăm flămânzi miracolul. Din păcate, iluziile terapeutice ne sfâşâie de cele mai multe ori moral şi intelectual. Alegem deseori minciunile frumoase şi fiecare secundă în plus petrecută în minciună face tot mai improbabilă revenirea la raţiune şi la gânduri mai bune faţă de manifestarea ei suverană, ştiinţa. Tentaţia superstiţiei, mirajul minciunilor frumoase, promisiunile bazaconiilor ce ni se vând la preţ de aur este tot mai mare într-o lume violentă, diversă, fragmentată, desacralizată brutal. Iar acolo unde ignoranţa este solul, tot ceea ce se poate cultiva este patima. Amiezii lui Nietzsche îi ia locul noaptea în care demonii încep să mişune:

“Nefericirea umană evitabilă este cauzată mai mult de ignoranţă decât de prostie, în special de ignoranţa despre noi înşine. Mă tem că, odată cu apropierea mileniului, pseudo-ştiinţa şi superstiţia vor părea pe an ce trece tot mai atractive, iar cântecul de sirenă al iraţionalului tot mai melodios şi mai seducător. Unde l-am mai auzit până acum? De fiecare dată când sunt trezite prejudecăţile noastre etnice sau naţionale, în vremuri de foamete, în perioade dificile pentru stima de sine sau pentru curajul naţional, când suferim in urma diminuării locului nostru cosmic şi a scopului pe care îl avem şi atunci când fanatismul creşte în jurul nostru – în toate aceste cazuri, începem să fim stăpâniţi de aceleaşi deprinderi mentale cunoscute din vremuri demult apuse. Flacăra lumânării străluceşte. Mica sa aureolă de lumină tremură. Întunericul devine tot mai dens. Demonii încep să se agite.”

Carl Sagan nu a mai apucat să treacă pragul mileniului. Noi da. Şi ştim acum că previziunile lui sunt riguros corecte.

Cartea lui Carl Sagan este cartea unui mare educator. Cartea unui om care se adresează cu dragoste şi nu cu dispreţ, cartea unui om care empatizează profund cu suferinţa umană şi cu nevoia de sens care ne mână adesea pe căile iraţionalului. Lecturând-o, veţi simţi vocea caldă şi profund umană a unui mare savant, nici o urmă de infatuare sau de dispreţ şi o suferinţă sinceră provocată de faptul că indivizii şi naţiunile nu au descoperit încă pe scară largă binefacerile ştiinţei, singura candelă ce poate străluci în întunericul ce ne înconjoară. Păstrând proporţiile, educatorul din mine confirmă că, în mai bine de un deceniu de profesorat, nu am întâlnit încă un tânăr care să nu fie pasionat de ştiinţă, niciun copil care să nu asculte cu ochii măriţi lucruri interesante despre Univers, niciun adolescent care să nu prezinte curiozitatea unui naturalist. Şi apoi, inexplicabil, ceva se pierde. Copiii curioşi devin plictisiţi şi închişi la minte. Adolescenţii se îndepărtează de lectură şi de logică. Preşcolarii ingenui devin tineri adulţi superstiţioşi şi bântuiţi de spaime, analfabeţi ştiinţific, invalizi etic şi social. Nu ei au renunţat la ştiinţă. Noi, părinţi şi profesori, văduviţi cândva la rândul nostru, le-am luat ştiinţa, le-am ascuns-o, i-am înghesuit iresponsabil în întunericul colcăitor. Le-am luat dreptul de a întreba ori de câte ori le-am sugerat sau le-am spus că întrebarea lor e prostească. Le-am luat raţiunea ori de câte ori le-am sugerat că ea e indezirabilă sau inutilă. Le-am răpit bucuria de a şti ori de câte ori i-am împiedicat să cerceteze pentru a nu ne diminua confortul sau pentru a nu ne fi zdruncinate prejudecăţile. Le-am invalidat curajul ori de câte ori le-am impus autoritatea şi suficienţa noastră. Le-am luat candela din mânuţele fragede şi tremurătoare. Le-am luat dreptul lor din naştere:

“Există întrebări naive, plicitisitoare, greşit formulate, întrebări puse fără exercitarea unei autocritici suficiente. Fiecare întrebare este o dorinţă de a înţelege lumea. Nu există întrebări stupide. Copiii strălucitori, copiii curioşi sunt o resursă naţională şi mondială. Aceştia au nevoie să fie îngrijiţi, preţuiţi, încurajaţi. Dar simpla încurajare nu este suficientă. Trebuie să le oferim de asemenea instrumentele esenţiale pentru gândire.”

De fapt, ce pierdem atunci când refuzăm ştiinţa? Nu sunt la urma urmei oamenii de ştiinţă supuşi, de asemenea, erorii? Nu există oare atât de multe teorii concurente? Nu domneşte în domeniul ştiinţific incertitudinea, la fel ca în orice altă sferă de activitate şi de cunoaştere umană? De ce ar trebui să credităm raţiunea şi în particular ştiinţa?

Pentru că ştiinţa nu este numai o industrie producătoare de tehnologie. Ea este un mod de a privi şi de a înţelege natura, singurul în deplin acord cu raţiunea noastră. Ea este o reprezentare globală asupra vieţii şi Universului, cu profunde implicaţii etice, sociale şi culturale. O societate tehnologică ce nu îşi asumă sarcina de a deveni ştiinţifică este un cocktail Molotov care nu va rămâne neexplodat un timp indefinit. Singură, înţelegerea ştiinţei ne poate duce dincolo de pericolul fundamental de a trăi cu tehnologie din războiul stelelor şi cu afecte din epoca de piatră. În al doilea rând, ştiinţa modernă (experimentală, cuantificabilă, matematizabilă şi falsificabilă) este singurul discurs uman care a găsit o cale de a face eroarea să funcţioneze în favoarea cunoaşterii. Eroarea ştiinţifică nu este eroarea superstiţiei. Eroarea ştiinţifică este cea care duce mai departe, la o tot mai mare acurateţe şi exactitate, teoriile prin care explicăm lumea. Ştiinţa este cea care creează premisele lucide ale poziţionării noastre în Cosmos, plecând de la care să croim o umanitate mai bună. Ştiinţa este singura cale de a corobora expertiza individuală pentru a identifica şi a corecta erorile. Este, de asemenea, singura formă de cunoaştere care nu este doar compatibilă cu libertatea de expresie, ci o şi încorporează în chiar mecanismul ei fundamental. Şi nu în ultimul rând, ştiinţa este combinaţia fericită dintre scepticism şi îndrăzneală care a dat formă curiozităţii umane şi l-a dus pe om de la peşterile Pleistocenului la Staţia Spaţială Internaţională (spaţiul recenziei nu-mi permite, dar recomand cu căldură consultarea “trusei lui Sagan pentru detectarea bazaconiilor”, de asemenea prezentă în paginile cărţii).

Dar nu este aceasta o nouă religie, o adulare necondiţionată a ştiinţei? Nu. Raţiunea nu poate deveni iraţională fără a înceta să fie raţiune. Ştiinţa nu poate deveni idolatrie fără a înceta să fie ştiinţă.

Misticul William Blake vedea îngeri atunci când privea spre soare. Pare sublim, dar el nu se deosebeşte în mod fundamental de cel care vede chipuri sacre în miezul cartofilor. Căutăm miracole, dar miracolul nu presupune a vedea ce nimeni altcineva nu vede, ci în a înţelege improbabilul existenţei a ceea ce este deschis privirii tuturor. Soarele nu este miraculos pentru că este orbitat de îngeri, ci pentru că este o minge de foc în care hidrogenul se converteşte în heliu permiţând apariţia şi evoluţia vieţii complexe pe minuscula noastră planetă. Miracolul sunt cele trei sute de miliarde de stele ale galaxiei noastre, una dintre cele aproximativ patru sute de miliarde de galaxii ale Universului. Miracolul este apariţia inteligenţei umane. Miracolul este corpul baschetbalistului care, în săritură, se află pentru câteva clipe în orbită în jurul centrului de greutate al Pământului. Miracolul este în ADN-ul uman, prezent în fiecare celulă a corpului şi care, dacă ar fi scris, ar umple o mie de volume ale unei enciclopedii. Miracolul este acela că există ceva mai degrabă decât nimic. Miracolul este că fiecare dintre noi duce cu sine hotărârea, curiozitatea şi onestitatea care ne fac să vrem să înţelegem. Dar poate că cel mai mare miracol este că ne-am ridicat din noroi pentru a da glas mirării. Mirarea fundamentală spre care converg toate străduinţele noastre.

Deopotrivă manual de gândire critică şi manifest pătimaş, cartea lui Sagan este un reper fundamental în bibliografia popularizării ştiinţifice din ultimele decenii. Pentru traducerea românească, avem a le mulţumi iarăşi lui Alexandru Anghel şi editurii Herald.

Editura Herald;