„Lecţii aparte”, de Hélène Grimaud (Editura Polirom) – fragment în avanpremieră

După „Întoarcere la Salem”, Hélène Grimaud revine la Editura Polirom, cu „Lecţii aparte”, roman în curs de apariţie în Colecţia Biblioteca Polirom, Seria Actual. Traducerea din limba franceză şi notele îi aparţin Mădălinei Vatcu.

DESPRE CARTE:

Melanj de ficţiune şi confesiuni, „Lecţii aparte” respiră aceeaşi virtuozitate şi sensibilitate cu care Hélène Grimaud interpretează o piesă muzicală, fiind o invitaţie să redescoperi farmecul lumii şi bucuria de a trăi. Epuizată de turnee, de înregistrări şi de munca la adăpostul pentru lupi, scriitoarea hotărăşte să se rupă de rutina zilnică şi să pornească într-o călătorie, cu speranţa că astfel va izbuti să-şi recapete pofta de viaţă. Deopotrivă iniţiatică şi lăuntrică, această călătorie îi va purta paşii spre însorita Italie – de la riviera veneţiană impregnată de muzica lui Mahler la paşnicul Assisi, unde spiritul Sfântului Francisc dăinuie peste veacuri, şi la ispititorul Como – şi-i va prilejui întâlniri cu necunoscuţi enigmatici care o vor ajuta să-şi răspundă întrebărilor ce o frământă.

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ:

Adulmecasem existenţa fizică a acestui continent în timpul unei călătorii în Insulele Galápagos, în clipirea unei iguane preistorice. Africa trimite la o natură primordială. În muzica însăşi ascunsă în numele ei, auzi mugetul ele­fantului, hârâitul ghepardului şi răgetul leului, precum şi trosnetul uriaş al ţărânei lăsate în cuptorul soarelui ; până şi golul trebuie că musteşte de viaţă acolo. Africa însemna cântul dintâi al planetei Pământ. Ghiceam ceva profund, primordial jucăuş, neastâmpărat, dar nu neapărat fericit în esenţa acestui continent, atât de fundamental zglobiu, pe cât de trişti şi de sumbri pot fi indienii din Altiplano. Trebuie să ne ascuţim auzul la zgomotul lumii, iar eu, una, dintotdeauna mi‑am simţit inima frângându‑se la suflarea de nai astmatică a acestui popor andin – tânguirea lor tăcută în faţa unui cer surd de când zeii le‑au fost ucişi, schimbul de vorbe devenit imposibil, de unde tot sângele care a curs în zadar pe treptele înalte ale piramidelor lor, acest sânge căruia rasa lor nu i‑a reînnoit globulele, şi ane­mia din propria muzică; rasa aceasta covârşită de lipsa aerului şi de orbirea zeilor; bărbaţii şi femeile anesteziaţi de mistuirea fatală a frunzelor de coca şi de dorinţa lor de a renunţa şi de a muri în stelele întunecate de pe cerul desenat de strămoşi.

În Africa, din contră, simţi din plin cum Creatorul s‑a dedat cu bucurie desăvârşită creaţiunii: e destul să fii atent deopotrivă la gâtul girafei, la urechile mari şi la trompa elefantului, la cornul rinocerului, yin, la coada lui, yang, la rânjetul smintit al hienei. Africa este umorul nestăvilit al Bunului Dumnezeu. Şi baobabul? Numai un spirit năs­cut din inocenţă putea să născocească baobabul, să extragă din haos ceva apropiat unei forme geometrice, trunchiul acela uriaş, vertical, puţin pântecos, gătit cu ramuri răsucite, dreadlocks vegetale. Privindu‑i pe muzicanţii din Caraibi cum bat în steel drums ca să scoată acel sunet cristalin, acvatic, întotdeauna m‑am gândit că amintirea imemo­rială a baobabului, copacul‑rege al ţinuturilor de baştină, le‑a inspirat coafurile. Şi astăzi, când vreau să‑mi închipui paradisul, trimit dincolo de pleoape baobabi şi antilope‑gnu, girafe roşcate şi elefanţi uimitori. Africa trebuie că a fost conturată de un scrib‑serafim, atent să însemneze ce s‑ar putea numi storyboard‑ul Genezei.

Cu siguranţă, Africa.

Da, dar şi pădurile apaşe.

Sau Europa aluviunilor spirituale.

Timpul trecea şi nu mă hotăram să deschid uşa acelei agenţii de voiaj de pe Broadway, spre 11th Street. Era deja prânzul. Am făcut câţiva paşi pe trotuar. La parterul unui zgârie‑nori în reconstrucţie se afla un restaurant aşa cum găseşti oriunde în Statele Unite, conceput ca un soi de vagon: vitrină lungă, bar şi tejghea lungi şi, în loc de comparti­mente, mese aşezate între banchete pentru doi. Scaunele de la bar, din metal albicios, erau fixate de podea. Am dat dru­mul genţii şi m‑am cocoţat pe unul dintre ele, cu impresia că mă instalez într‑o altă istorie, într‑o altă viaţă. În acelaşi timp, mi se părea că mă desprind cu totul din bula tem­porală perfect închisă, fără fereastră şi fără răsuflătoare, în care mă închiseseră ultimele luni – în vacanţă, sau mai degrabă în vagabondanţă, dacă‑mi este permis să născo­cesc cuvinte.

O negresă durdulie, între două vârste, lustruia tejgheaua. „Audrey“. Pe bluza albă din poliamidă, o insignă împodobită cu doi trandafiri îi afişa numele şi, asemenea unei bărcuţe purtate de gigantice valuri, eticheta prinsă în dreptul sânului stâng urca şi cobora în ritmul respiraţiei proprietarei sale.

Am zărit vasul cu hotdogi, veşnicele bagels, cafetiera şi un meniu de şase pagini. M‑am întrebat dacă mi‑era foame, dacă îţi mai poate fi foame de mâncare în ţara asta în care ai cum lua masa la orice oră din zi şi din noapte, dar aveau şi salate ambalate şi, poate, foarte sigur, ochiuri cu şuncă, cel mai des întâlnit fel de pe‑aici, stropit cu căni mari de cafea apoasă şi călduţă. Am comandat din amândouă, păs­trându‑mi posibilitatea de a alege pe loc, după cât de ară­toasă avea să se dovedească frunza de salată sau cât de dodoloţ gălbenuşul oului.

— Numai atât, drăguţă? m‑a întrebat Audrey în timp ce chelnerul, un adolescent deşirat, palid şi cam cocoşat, ducea două prăjiturele la masa unor muncitori care‑şi lăsa­seră căştile de şantier să se odihnească pe podea.

Când sunt în Statele Unite, am o adevărată plăcere să discut cu barmani sau chelneri şi cu şoferi de taxi. Îmi povestesc vieţile lor, despre copii, ce alte slujbe au avut şi cum au făcut bani cu isteţime, precum şi‑amoruri, adesea complicate. „Am o nevastă care‑i o pacoste jumate“, mi‑a povestit odată unul, plin de haz, „şi nu m‑am liniştit până nu mi‑am luat şi amantă! Nevastă‑mea e mic copil pe lângă ea.“ Îmi amintesc şi acum de felul lui naiv, nesăţios de a vorbi despre femei, de a le zugrăvi specia ca pe cel din urmă teritoriu necunoscut şi de temut ce ar putea fi cuce­rit, o clasă de mamifere pentru care încerca, asemenea multor alţi bărbaţi, un amestec de invidie, de superioritate şi de groază.

Cât despre Audrey, ardea de nerăbdare să afle încotro aveam de gând să mă îndrept cu geanta aceea de voiaj. I‑am povestit despre alegerea pe care trebuia s‑o fac şi, pe măsură ce vorbeam, m‑a vizitat ideea unei nemaipomenite analogii între imaginile africane care încă‑mi dădeau târ­coale şi muzica lui Bartók pe care urma s‑o înregistrez sub bagheta lui Pierre Boulez. Bartók a compus o muzică de ţarină, o muzică etnică în aceeaşi măsură în care Mahler a compus un imn închinat pământului: în simfoniile sale răzbat tălăngile de pe păşuni, notele lui mustesc de sevă primăvăratică.

Ah, cu‑atât mai rău pentru Africa. Am îndepărtat cu totul tentaţia aceasta.

Rămâneau vestul Americii şi Europa.

DESPRE AUTOARE:

Născută la Aix-en-Provence în 1969, Hélène Grimaud nu este numai o pianistă stralucită, ci şi specialistă în etologie. La 7 ani i-a fost descoperită pasiunea pentru muzică. A studiat la Conservatorul din Paris, iar la 14 ani a susţinut primul său concert. A concertat, de-a lungul vieţii, pe scene din întreaga lume, alături de orchestre filarmonice din Europa şi Statele Unite, sub bagheta a numeroşi dirijori. Discografia sa cuprinde compozitori precum Rahmaninov, Chopin, Schumann, Brahms, Gershwin, Ravel, Beethoven, Bartok, Mozart, Bach, Debussy, Sostakovici. La 21 de ani s-a stabilit pentru o perioadă în Florida, unde întâmplător şi-a descoperit pasiunea pentru lupi, cărora le-a studiat comportamentul şi pentru a căror protejare a înfiinţat o asociaţie şi un parc.

Citiţi aici ce a scris Gabi Morozov, pentru Bookhub, despre „Întoarcere la Salem”.

Credit foto: “Helene Grimaud Roque-d Antheron 2004” by Lefalher at the French language Wikipedia