Cum să nu fii fraier – Sau scepticismul și ceașca de cafea

-câteva idei din „Lebăda neagră” de Nassim Nicholas Taleb-

Internet… Bloguri… Facebook… SMS și MMS. Messenger. Skype. Conectați, prea conectați. O lume din ce în ce mai tehnologizată se oferă omului de azi. High-tech. Full HD, 4k și toate alea. Vorba lui Y Gasset, omul de azi crede că toate lucrurile astea sunt Natură. S-a născut printre ele și nu înțelege cât efort, de fapt, s-a depus. Taleb vorbește în „Lebăda neagră” de „aroganță epistemică”. Privim Istoria de sus, vrăjiți de tehnologiile dimprejur. Dar poate că asta e o generalizare facilă, Taleb se referă, mai degrabă, la omul individual.

Prognoze, previziuni, creștere economică: zeitățile lumii în care trăim. Adevărata cunoaștere înseamnă să prezici viitorul, spune Taleb. Aici e nuca tare, piatra de încercare. Putem citi pe internet din mai multe surse cât va fi produsul intern brut pe cap de locuitor în România peste cinci ani. Depindem atât de mult de astfel de statistici încât nici nu ne dăm seama când și cum le folosim. E natural. E ca apa. Explicați unui patron că nu poate ghici care va fi prețul la cereale anul viitor și va fi de acord că nu putem citi viitorul. Dar bugetul și-l va construi tot pe prognoze de preț. Va spune: „decât nimic, e OK și ceea ce avem”. Și poate că tocmai atitudinea asta întreține sistemul… „Lebăda neagră” e o invitație la asumarea incertitudinii. Tocmai aici e și metafora titlului. Până să fie descoperite lebedele negre, expresia semnifica imposibilul. E o invitație să renunțăm la aroganța epistemică. E o pledoarie pentru claritatea gândirii. Iată, există lebede negre! Și crash-uri pe bursă la fiecare douăzeci de ani, nu la un milion de ani, după cum spun modelele matematice gaussiene în vigoare..

Pentru Taleb, scepticismul e o conduită individuală. Iar filosofia nu este pentru umplut bibliotecile, cărțile necitite vor conta mereu mai mult decât cele citite. E de „uz cotidian”. Socrate ar fi avut o părere bună despre asta. Tocmai de asta mă voi axa în rândurile de mai jos doar pe o parte din „Lebăda neagră”. Altminteri, cartea e stufoasă, plină de idei și de exemple provocatoare. Într-o lume dominată de forumuri și de think-tank-uri, de articole și de păreri cu duiumul, într-o lume în care suntem asfixiați de informație găsești din ce în ce mai rar momentele de liniște, în care să reflectezi la felul în care gândești. Dincolo de poleiala tehnologiilor, repetăm greșeli vechi de când lumea. Nu știm nici măcar să discernem între un articol spectaculos și unul serios, toate ne vor ochii pe Facebook. Am pierdut, într-un fel, bunul simț. Nici nu știu dacă l-am avut vreodată, dar, cel puțin, nu ne împănam de atâtea tehnologii care să ne dea impresia că suntem stăpâni. Iar fără simț critic, lumea e un morman inutil de informații.

Eroarea ludică este, poate, eroarea pe care o facem cel mai frecvent. Niciun filosof nu a fost mai contestat de către sceptici decât Platon. Pentru Taleb, a crede că lumea poate fi prinsă în formulările ideale ale lui Platon, e o vrajă. E o magie. Nu-i de aici, nu-i pentru aici. Iar tipul de reducționism pe care-l practicăm zi de zi, acela de a reduce la esențe, la forme perfecte și precise complexitatea care ne înconjoară, e o eroare pe care trebuie s-o combați activ. A nu gândi presupune efort. Din punctul ăsta de vedere, ne chinuim să stăm pe loc. Suntem înclinați natural să forțăm realitatea să intre în cutii strâmte. Avem impresia că o putem gestiona mai bine. Dar nu e așa. Lumea e infinit mai complexă decât vrem să credem. Iar un sceptic trebuie să depună mult efort pentru a suspenda tendința de-a îngrămădi totul în câteva fraze frumoase. Aici e deja o altă eroare, cea narativă.

Eroarea narativă, spune Taleb, vine din nevoia de-a adapta o poveste la tiparul unei serii de fapte fără legătură între ele. E ca scotocirea prin buzunare de citate sau de vorbe de duh. O poveste dă sens acolo unde nu înțelegi conexiunea. Face acceptabilă incertitudinea. Orice vine cu o poveste frumoasă e mult mai ușor de rumegat. Ca-n „Filantropica”, „mâna întinsă care nu spune o poveste…” Cei din management și din marketing înțeleg foarte bine asta. Scot mereu povestea potrivită din joben. Dar faptul că lucrurile se leagă printr-o narațiune potrivită, nu înseamnă că înțelegem ce e acolo, ci doar că are mai mult farmec. Folosindu-se de povești seducătoare, Taleb ne invită să nu mai credem în povești. Eroarea ludică și cea narativă merg mână în mână. Platon ne-a spus o poveste care ne seduce de mii de ani despre obiectele din realitate care sunt palide umbre ale obiectelor ideale. Ascultați John Lennon, „Imagine”…

Eroarea confirmării o comitem de cel puțin câteva ori pe zi. Ce presupune? Căutăm mereu exemple care să ne confirme punctul de vedere, care să ne convină. În timp ce un singur contra-exemplu ne-ar dărâma afirmația, refuzăm să ne punem afirmațiile și într-o astfel de lumină. Aducem tone și tone de confirmări, mânați de apărarea reputației. Trebuie, morțiș, să dăm bine, să cădem în picioare. Da, practic vorbind, e foarte greu să te gândești cu onestitate și la exemple care ți-ar dărâma afirmațiile. Evităm cât mai mult cu putință asta și ne învârtim pe blogurile și pe forumurile care ne confirmă punctele de vedere. Cei care ne contrazic sunt fie idioți, fie vor să ne manipuleze.

Eroarea circularității e foarte subtilă. Absența dovezilor o prezentăm drept dovada absenței. Dacă mă uit împrejur de pe scaunul pe care sunt și nu văd scame în camera mea, e asta o dovadă că nu există scame în camera mea? Dar nu m-am uitat sub bibliotecă… E ca în generalizările pripite precum „tu niciodată nu ai…” Faptul că nu văd acum scame nu e o dovadă pentru absența scamelor. E, mai degrabă, o dovadă pentru faptul că sunt suficient de leneș încât să nu mă uit și sub bibliotecă…

Și aici ajungem la eroarea dovezilor tăcute. Sunt acei martori pe care nu-i invocăm. Sunt scamele de sub bibliotecă care nu intră în formularea mea. Teoria istoriei a lui Lucian Boia are mult sens în cadrul descris de Taleb. Nu știm ce-a fost cu adevărat, dar confecționăm narațiuni frumoase, spune Boia. Folositoare. Iar Taleb îi dă dreptate. Istoria pare mai degrabă o poveste de adormit adulții. Dar trece cu scepticism. Întreabă cineva și martorii tăcuți ce părere au atunci când nu-i includem în narațiune? Spre exemplu, a întrebat cineva vreun persan care a luptat la Termopile ce părere are despre vitejia celor trei sute de spartani?

Lăsați-vă purtat pentru câteva minute de o onestitate debordantă. Ar putea fi prima dată în viață când faceți asta, școala nu v-a învățat și nu v-a încurajat niciodată. Facem cu toții erorile de mai sus. Ele ne ajută să navigăm pe ape tulburi. Lumea nu-i tabloul ideal pictat de Platon, ci e dominată de incertitudine. Ideea lui Taleb este că „lebedele negre”, incertitudinile extreme, „necunoscutul necunoscut”, sunt mult mai semnificative decât vrem să credem în mod obișnuit. Iar clopotul lui Gauss, cel care ne zice că nu merită să ne gândim la extreme, sunt foarte improbabile, e doar o mare fraudă intelectuală. Lumea noastră e mai degrabă un mers ambiguu printre evenimente neprevăzute extreme decât un vals platonic. Nu putem citi viitorul, nu putem prezice. Iar un sceptic își asumă, prin conduită, asta. Cunoaștem mult mai puțin decât ne spune aroganța. Nu putem ști când va fi viitorul război sau viitoarea criză financiară, dar putem fi mult mai atenți împrejur și putem fi mai bine pregătiți atunci când se întâmplă. Asta ne îndeamnă Taleb.

Iată jurământul de credință pe care un sceptic îl repetă în fiecare dimineață în fața ceștii de cafea. Îl ajută „să nu muște” la buletinul de știri. Sau la previziunile despre pierdere și profit.

„Nu pot face nimic pentru a opri soarele să răsară mâine (indiferent de cât de mult m-aș strădui). Nu pot face nimic cu privință la existența sau non-existența unei vieți viitoare. Nu pot face nimic cu privire la marțienii sau demonii care pun stăpânire pe creierul meu. Dar am o mulțime de căi pentru a evita să fiu fraier. Lucrurile nu sunt mai complicate de atât.” – Nassim Nicholas Taleb, „Lebăda Neagră”.

download Editura Curtea Veche