Duminică, 18 martie 2018, a avut loc la ARCUB – sala mare (Str. Lipscani, nr. 84 – 90, București), începând cu ora 19.00, ultima reprezentație din segmentul românesc al turneului internațional La Vida Loca al artiștilor Matei Ioachimescu (flaut) și Alfredo Ovalles (pian), turneu susținut de Primăria Municipiului București, ARCUB și Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură.
Așa cum se întâmplă de obicei în cazul acestui tip de eveniment, artiștii sunt prea puțin cunoscuți publicului larg și de aceea voi face o scurtă prezentare a acestora:
Matei Ioachimescu, flautist român de renume, susține o activitate concertistică impresionantă, este recunoscut pentru interpretările repertoriului baroc, modern, dar și pentru recitaluri cross-over. Este absolvent al Universității de Muzică din Viena, oraș unde s-a stabilit, este laureat al mai multor distincții si burse și colaborează cu unii dintre cei mai interesanți muzicieni din Europa, pe scene europene și japoneze. Albumul de debut împreună cu pianista Cătălina Butcaru, intitulat „Lumiere”, este considerat de către criticii de specialitate un produs de referință pentru aceste două instrumente. Pentru activitatea sa intensă și calitatea înaltă a proiectelor susținute, i-a fost încredințat titlul de „Ambasador al Integrării” în anul 2013 de către actualul cancelar al Austriei, Sebastian Kurz. Are o bogată activitate pedagogică, susținând frecvent cursuri de măiestrie în Austria, Japonia, Ungaria, Croația și România.
Alfredo Ovalles s-a format ca muzician complex și versatil în orașul său natal – Caracas, în Venezuela, la Baylor University din Statele Unite ale Americii și la Universitatea de Muzică din Viena. Are o carieră internațională importantă, care îl poartă pe scene precum Berliner Philharmonie, Wiener Konzerthaus, Musikverein sau King’s Palace din Londra. Pe lângă recitaluri solo, Alfredo Ovalles colaborează cu Orchestra „Frederic Chopin” din Gdańsk – Polonia, cu Filarmonica din Minsk sau cu Orchestra Simfonică a Republicii Dominicane. Este câștigător al unor competiții internaționale importante, precum Osaka International Music Competition sau „Franz Schubert” Competition din Bulgaria. Alfredo Ovalles este un artist în permanentă dezvoltare și un avocat al muzicii noi, care colaborează intens cu compozitori și ansambluri precum Green Thing sau Black Page.
Revenind la prezentarea evenimentului din seara de 18 martie, aș începe prin a spune că am fost plăcut impresionat să văd sala mare de la ARCUB plină până la refuz, cu un public variat, de la foarte tineri până la destul de vârstnici. Nu aș vrea să presupun ce așteptări au avut fiecare dintre ei de la acest spectacol. Poate cei trecuți de prima tinerețe au venit pentru un regal de muzică clasică, simfonică. Poate tinerii s-au lăsat vrăjiți de numele spectacolului: La Vida Loca, care, dincolo de faptul că nu te duce cu gândul la clasic, sună destul de provocator. Nu voi vorbi acum despre satisfacerea acestor presupuse așteptări ale publicului, ci voi spune câte ceva despre programul serii.
Show-ul a început în forță cu o piesă muzicală specifică din Venezuela, țara de baștină a pianistului, intitulată Caribe (Michel Camilo, ar. JorgeRojas). Și spun în forță pentru că a fost un moment foarte antrenant. Cumva un semnal subtil pentru ceea ce avea să urmeze.
După momentul de deschidere, flautistul Matei Ioachimescu s-a erijat și în gazda evenimentului, și a vorbit despre proiectul lor muzical, despre turneu, despre fiecare dintre ei și, cum era și firesc, despre fiecare piesă prezentată în concert. Astfel am aflat că cea de-a doua bijuterie muzicală, Sakura, Sakura, este un cântec tradițional japonez, un fel de imn național al acestora, o piesă pe care, în Japonia, cei doi au cântat-o la unison cu 4000 de japonezi emoționați.
Și pentru că Venezuela și Japonia nu sunt tocmai țări invecinate sau cu tradiții îngemănate, era clar că ne așteaptă un turneu muzical (virtual) prin lumea largă. Următoarea oprire a fost în Turcia, din bazarul căreia cei doi au „furat” o piesă de asemenea tradițională, intitulată Sari Gelin, pe care au interpretat-o însă sub formă de tango, conform ineditului aranjament realizat de muzicianul Serkan Gurkan.
Și cum din Turcia până în Rusia nu mai e decât un pas (de dans), a urmat o Tarantella, reorchestrată pentru flaut și pian de către Valery Gavrilin.
Și pentru că era deja momentul ca liniștea de dinaintea furtunii să se manifeste, și pentru că segmentul de muzică tradițională est – europeană nu se putea încheia fără o staționare spirituală într-o țară cu o tradiție puternică, de nezdruncinat, iată-ne la popas, în Armenia, ascultând Nocturne, în aranjamentul lui Edward Bagdasarian.
Au urmat apoi două piese tari, două vijelii aș putea spune, impregnate ambele de duh balcanic, dar nu rămase în spiritul lui Anton Pann, ci updatate la modernitate prin influențe de rock nebun. Prima: Beasty Poetry, compoziție a artistei de origine croată, Margareta Ferek – Petric, piesă la care pianul s-a transformat în orchestră, iar pianistul în omul cu mai multe mâini; iar cea de-a doua, Prier, o piesă neaoș românească rockărită de Cătălin Ștefănescu – Pătrașcu, special pentru cei doi artiști. De prisos să mai spun că flautistul a dansat la fel de aprig pe cum a cântat, iar pianistul i-a ținut isonul, atât cât i-a permis „imobilitatea” impusă de instrument.
A urmat un moment de o cu totul altă factură, o piesă foarte emoționantă, dar și foarte complexă și „răpitoare”: Touching the Ether, a artistului american Ian Clarke, aceasta fiind piesa compusă la moartea mamei sale și dedicată memorie acesteia.
Era, de bună seamă, momentul unui noi moment de reculegere, înainte de nebunia finală. Spun aceasta, deoarece fiecare dintre cele trei piese ce au urmat, au fost foarte dansante. Și din nou s-a creat senzația de călătorie muzicală, de data aceasta, rămânând însă sub zodia Americilor: Blue Rondo a la Turk, compoziție a artistului nord – american Dave Brubeck, Alfonsina y el mar, piesă tradițională din Argentina, reorchestrată de Arel Ramirez și Songoro Cosongo, specifică statului Puerto Rico, în aranjamentul lui Hector Lavoe.
Cu aceste piesa s-a încheiat concertul. Cel oficial, vreau să spun. Pentru că, dacă la începutul serii mă gândeam ce așteptări ar fi avut fiecare categorie de public, ropotele de aplauze ce au urmat după fiecare piesă și mai ales la final, mi-au răspuns de la sine. Toată lumea din sală era fericită, aș spune chiar extaziată. Așa că, au urmat bis-urile. Nu unul, nu două, ci trei reprize de bis. Sau aș putea spune și de prelungiri, pentru că primul bis a fost o piesă inedită, originală din Brazilia, țara fotbalului. Ba mai mult decât atât, a fost o piesă compusă special pentru a celebra victoria la limită a brazilienilor în fața rivalilor din Uruguay. Piesa s-a numit, în traducere directă: Unu – Zero. A urmat o reîntoarcere pe plaiurile natale ale flautistului, cu o reinterpretare de zile a celebrei melodii tradiționale românești, Mociorița. Și pentru că nu ar fi fost deloc drept pentru simpaticul pianist ce a întregit echipa, și pentru că nu este nici România singura țară din lume în care se cresc animale domestice pentru lapte, a treia piesă a fost una specifică Venezuelei, ba mai mult, o melodie tipic pastorală, pe care conaționalii pianistului, mulg vacile.
Așadar, o seară magică, o seară pe care nu cred că vreunul dintre cei prezenți în sală o vor putea uita prea curând, în care s-a cântat, s-a dansat, s-a râs și s-a plâns, în care am călătorit în vis pe toate meridianele lumii, și mai ales, care ne-a făcut să iubim mai mult atât flautul cât și pianul, să le înțelegem mai bine filozofia și nebunia, și bineînțeles, să fim mândri că un român de-al nostru, Matei Ioachimescu, pe care prea puțin îl știu acasă, ne reprezintă țara cu mândrie și virtuozitate în întreaga lume.
Cu reverență!
