La umbra cărţilor în floare… – despre “Femeia de hârtie” (Rabih Alameddine)

Drumul fiecărei cărţi spre ceilalţi este mai mult sau mai puţin spinos. Cum nimeni nu-i profet în ţara lui, iar scriitorul cu atât mai puţin, multe dintre cărţile esenţiale ale lumii au fost primite favorabil în alte spaţii culturale decât cele de origine. În atare condiţii, rolul unui traducător priceput şi pasionat este crucial. Munca acestuia este deseori anonimă, chiar dacă îi apare menţionat numele sub acela al autorului. Indispensabil însoţitor al cărţii, precum sufleurul din culisele unui spectacol reuşit, el se bucură în taină de drumul şi de hainele noi ale împărătesei…

Unei astfel de existenţe, aproape monahală, îi este dedicat romanul „Femeia de hârtie” al iordanianului Rabih Alameddine, apărut la Editura Polirom (2015, traducere din limba engleză şi note de Mihaela Negrilă).

Cartea lui Alameddine este „aventura” unui singur personaj: Aaliya, traducătoare în limba arabă. O femeie de 72 de ani, a cărei viaţă este dedicată în exclusivitate cărţilor. Sufletului călător, sufletului purtător de frumuseţe. Numele femeii se traduce prin „cea superioară, cea de sus”. Prima născută a unei mame care se va recăsători după moartea tatălui Aaliyei, va avea de îndurat privaţiunile unei orfane, fără să fie propriu-zis orfană. Se va căsători de timpuriu, nevoită să se supună cutumelor comunităţii, dar relaţia maritală nu se consumă nici măcar la nivel fizic. Aaliya este o virgină. Vestala cărţilor între care trăieşte, pentru care trăieşte. Divorţată, fără dorinţa de a se mai dedica vreodată unui bărbat sau de a avea progenituri, Aaliya „experimentează plăcerea prin cărţi” într-o vreme tulbure în care „libanezii experimentau plăcerea prin sânge”.

Trăind într-un apartament închiriat din Beirut, protagonista se sustrage repetat urâţeniei şi războiului civil dintre israelieni şi libanezi pe de o parte, conflictelor familiale pe de alta:

„Am ajuns să recurg la artă ca să evadez din viaţă. M-am furişat afară din viaţă, în literatură”.

Cu toate acestea, nu rămâne indiferentă la distrugerile provocate oraşului şi Libanului în general între anii 2006-2008, când izbucnesc confruntările dintre şiiţi şi sunniţi. Literatura nu devine turnul de fildeş al solitudinii suficiente sieşi. Citind şi traducând o carte pe an, Aaliya îşi rememorează existenţa. Viaţa ei se strecoară printre cărţi ca printre ochiurile unei plase, mai mari sau mai mici, amuzante sau dramatice. Literatura şi viaţa ţes permanent un fascinant exerciţiu de intertextualitate. Crâmpeie din traseul destinal al unei femei singurale, din viaţa acestei „însoţitoare” a cărţilor se întrezăresc atât cât să o umanizeze: măritişul nefericit, prietenia cu Hannah, ameninţările fraţilor vitregi, bârfele vecinelor de palier, deteriorarea relaţiei cu propria mamă, războiul, privaţiunile. Aaliya nu împlineşte şi nici nu suplineşte prin cărţi ceea ce nu s-a rostuit în viaţa concretă. Mai mult: proiectul ei reprezintă o pură gratuitate, căci niciuna dintre traduceri nu vede lumina tiparului. Fiecare lucrare este depozitată în cutii de carton, iar cutiile sunt înghesuite în baia şi în camera menajerei. Nu vreun orgoliu profesional împiedică publicarea, ci conştientizarea faptului că lumea arabă este refractară la o astfel de îndeletnicire:

„Am înţeles de la început că traducerile mele nu sunt publicabile. N-a existat niciodată o piaţă pentru aşa ceva şi mă îndoiesc că va exista vreodată. Literatura în lumea arabă, în şi din ea însăşi, nu este căutată”.

De altfel, potrivit altei mărturisiri, finalitatea unei astfel de munci nu o interesează: „Ei bine, sunt dedicată procesului, şi nu produsului final…” Preferinţele livreşti ale traducătoarei sunt extrem de variate: Fernando Pessoa, Marguerite Duras, Alice Munro, Fiodor Dostoievski, Vladimir Nabokov, Bruno Schulz, Cesare Pavese, Anton Bruckner, Claudio Magris etc. Călătoria prin cărţile şi prin vieţile acestor artişti devine insesizabil şi călătoria noastră. Fără să iasă vreodată din Beirut, Aaliya traversează totuşi continentele lumii prin transfer, prin transmutarea din viaţă în literatură, cu deplină şi lucidă asumare:

„Am nevrozele scriitorilor mei, dar nu şi talentul lor”.

Sinuciderea lui Hannah, singura prietenă, înstrăinarea de o mamă asimilată unui „sucub modern”, conştientizarea propriului trup în ireversibilă destrămare, toate acestea sunt fire către posibile poveşti despre viaţa într-o neliniştită parte a lumii. Astfel, deşi structural cartea este un amplu monolog la timpul prezent, în fapt „femeia de hârtie” devine depozitarul viu, mobil, al celorlalte voci: Ahmad, Fadia, Abdallah, Joumana, Hannah. Personaje într-un personaj. Polifonie în ţesătura aparent fragilă a perspectivei narative unice. Când închide uşa camerei în care lucrează, Aaliya crede că se izolează de tumultul indistinct al celorlalţi, dar ceilalţi năvălesc spre ea prin singura intrare pe care n-o poate opri: literatura. „O cunosc pe mama Lolitei mai bine decât pe a mea”, spune la un moment dat protagonista…

Când un nefericit accident casnic (o inundaţie în camera menajerei) îi distruge cvasitotal manuscrisele cu traduceri depozitate în cutii, lumea femeii pare să se prăbuşească:

„Sufletul meu urlă, vocea mi-a amuţit. Acum sunt săracă”.

Dar Lumea nu încape în cutii, chiar dacă trupul nostru material este aşezat deseori într-o astfel de ascunzătoare. Rabih Alameddine ar fi putut rata finalul cărţii sale dacă ar fi insistat pe latura ofertant melodramatică a unui astfel de episod. Există cărţi, pare să-şi spună Aaliya. Scriitorii pe care încă nu m-am încumetat să îi traduc: Yourcenar sau Coetzee? Hadrian sau Barbarii? Căci, nu-i aşa, totul se rezumă la alegeri în cele din urmă…

Sursa foto scriitor: aaww.org

Editura Polirom,