Jurnalul despre jurnal (note de lectură)

Am cumpărat Șapte ani stranii (jurnal 2018-2024) încă din toamna anului trecut, din ultimii bani rămăși necheltuiți pe cardul de carieră didactică. Am în bibliotecă și celelalte jurnale cărtăresciene, cred că doar unul îmi lipsește. Citite și recitite demultișor.

Nu m-am apucat imediat de Șapte ani stranii, deși intenția exact asta era. Din varii motive, am amânat. Mereu m-am ghidat după principiul, pentru mine sănătos, că o carte vine spre tine sau tu spre ea la momentul potrivit. Rar m-am înșelat.

Descoperit de mine cam prin 1998, Mircea Cărtărescu a trecut imediat pe lista scriitorilor favoriți, citiți cu pasiune cumva devoratoare la vârsta aceea. Intram în polemici, încă de atunci, cu toți dinozaurii care îl decretau lipsit de talent, elucubrant sau alte etichete cu care, în cunoștință de cauză sau nu (mă refer la faptul că fie nu-l citiseră, fie citiseră superficial), îl gratulau repetat, încercând fără succes să mi-l scoată din cap și din preferințele livrești…

Am făcut ulterior o pauză. Un soi de exercițiu al desprinderii de Mircea Cărtărescu, poate și din nevoia de obiectivare sau pur și simplu dintr-o suprasaturare, firească și aceasta, la urma urmei.

***

Șapte ani stranii și figura lui Mircea pe copertă, cu bărbia sprijinită în pumn și cu privirea înainte, spre cititor. Un zâmbet abia schițat. O compar cu fotografiile apărute, tot anul trecut, în Almanahul Dilema, unde a acordat un interviu amplu, într-o atmosferă destinsă. În acele fotografii, Mircea este relaxat și profund zâmbitor. Un Mircea incredibil de tânăr, în ciuda anilor deja adunați. Și interviul este cu adevărat reușit și provocator. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, acest interviu a funcționat ca o madlenă proustiană, mi-a redeschis dorința de a citi din nou textele scrise de Mircea Cărtărescu. Iar Jurnalul era cel mai la îndemână, aștepta cuminte în teancul de cărți încă necitite…

***

„Straniu” înseamnă ciudat, bizar, dar sensurile se pot multiplica și amesteca în funcție de context. Perioada cuprinsă între 2018 și 2024 a fost stranie pentru destui dintre noi și nu este cazul să menționez aici schimbările pe plan politic, social, economic și cultural; nu neapărat în ordinea asta. Inclusiv pandemia de covid, cu distanțarea socială, frica de moarte, înstrăinarea și alienarea colectivă și individuală, (auto)ironizarea, cu monștrii lor cu tot.

Am citit Jurnalul în ritmul meu, cu opriri și reveniri, cu pagini febrile, subfebrile sau neutre. L-am împărțit, cumva, cam așa: prima jumătate este dominată de soarta Solenoidului, mai ales parcursul internațional al romanului, iar a doua de travaliul îndelung al lui Theodoros și turneele de promovare, inclusiv traducerea în mai multe limbi de circulație internațională. „Carnea” dintre aceste jumătăți? Viața socială și cea privată, rezidențele literare, călătoriile, premiile, interviurile, țările vizitate, impresii, locuri, oameni, referințe turistice și culturale, săli pline, sute sau chiar mii de autografe acordate în străinătate.

Perioadele relativ calme alternează contrapunctic cu cele dominate de anxietate și depresie, marcate de obsesia că a secat izvorul scrisului, că existența, destinul de scriitor nu-i vor mai fi validate de o altă carte care să conteze:

„Ce carte-aș mai putea scrie? Mă-ntreb de douăzeci de ori pe zi: ce carte mai poate însemna ceva, cum trebuie să fie ca să iasă din rândul miilor și milioanelor de cărți răsturnate-n capul nostru an de an?” (pag. 212).

***

Conștiința clară a propriului rost și a propriei valori artistice, secondată permanent, compulsiv și redundant, până la saturație, de nevoia de validare și de iubire, mai ales în țară, unde simte/știe că nu este acceptat și valorizat:

„Nu sunt înconjurat de simpatie, cum nu e nimeni care-a făcut cu adevărat ceva. Simpatia este pentru aurea mediocritas. Pentru mine n-are nimeni nicio milă și e bine că e așa. De mine nu se aproprie nimeni. În țară, mica lume literară mă detestă, și are și de ce” (pag. 148).

Raportarea la prezent și la viitor în literatură? Nu mai sunt scriitori mari. Nu vor mai conta, de fapt, cărțile nimănui, căci lumea, așa cum o știm acum, nu va mai exista:

„Când mă gândesc acum să mai scriu o carte îmi vin în minte imediat poveștile – la ce bun? – personajele – la ce bun? – frazele – la ce bun? Lumea e plină de cărți tot mai necitite și mai inutile (pag. 502).

Această zădărnicie a scrisului scurmă încrederea în scris, strecurându-se – șarpe atât de perfid! – exact în perioadele de interval dintre scrierea unei cărți și așteptarea celeilalte, inexistente încă. Pentru că, da, poate „nu mai sunt scriitori mari. Nu mai sunt nici cei care au văzut scriitori mari. Peste toți și peste toate crește iarba” (pag. 196).

Dar, cumva, fiecare nouă idee sau carte, încă netranspusă scriptic, își are drumul ei. Mircea visează cărțile încă nescrise, curgând în ritmul oniric, dar atât de frumoase, întregi, încât rămâne prizonierul lor când reintră în ritmul diurn. E ca amintirea unei atingeri mătăsoase, balsamice…

***

Visele, cele nocturne în special, au fost mereu importante pentru Mircea Cărtărescu. Ele au generat cărți sau măcar părți întregi din cărțile deja publicate. A visat mereu, iar unele dintre vise sunt recurente, ca și cum subconștientul ar filigrana o imagine, o scenă, un mesaj. Acum, în jurnalul acestor „ani stranii”, recurența onirică înfățișează o femeie care stă în penumbra dormitorului, lângă pat, privindu-l, dizolvându-se când starea de semitrezie îi amenință făptura de abur.

Figura emblematică a mamei, încă puternică, în felul ei, la vârsta nonagenară. Evocarea tatălui, tânăr și ulterior pe moarte, tristețea erozivă că nu avem niciodată timp să ne cunoaștem părinții, mereu ceva rămâne pentru totdeauna nespus, netrăit, iar plecarea lor e un preambul la a noastră. Tatăl, un străin ale cărui vizite onirice, din lumea cealaltă, prilejuiesc stări de reflecție, de anamneză a unui timp și a unor avataruri. Peste ele se altoiesc mereu notațiile despre starea sau nestarea de a scrie, nevoia de a scrie, resimțită deopotrivă ca bucurie și tortură, frică și jubilație. Presiunea care vine după ce ai scris o carte mare, care „îți cumpără” un an sau doi de liniște, pentru ca ulterior să te locuiască din nou teama, presiunea celorlalți, care așteaptă să te apuci din nou de scris și să scoți o carte și mai bună decât precedenta. Dar Mircea Cărtărescu are o altă părere despre nașterea unei cărți, care, de altfel, niciodată,

„nu e un act progresiv, comparând-o cu nașterea copiilor; așa cum mama nu învață cu timpul să facă copii mai buni, și un scriitor e la fel: e doar recunoștința că poate să mai nască. Lumea lui (a scriitorului, n.n.) e iterativă și recursivă, nu progresivă. E ca o obsesie, nu ca o progresie. Se-nvârte mereu în propriul craniu, îl umple treptat și încearcă disperat să dea pe din afară, deși știe că nu e posibil.” (pag. 180)

***

Pas cu pas, cum s-a scris Theodoros. Scrisul ca bucurie, dar și ca salahorie. Temeri. Opriri. Ființa socială, cu măștile ei inerente, sabotează inevitabil omul care scrie. Viața de familie, rolul emblematic al Ioanei, vitalitatea ei, tovarășă de viață și de scris, soție, prietenă, amantă, însoțitoarea fidelă să luminoasă, peste tot, în toate călătoriile. Viața la casă, mutarea în casă nouă după multe luni de șantier. Grădina, cu luxurianța ei. Viața domestică, plimbările, cafeaua, pisicile, bolile, crizele de vârstă ale adolescentului Gabriel. Teama de bătrânețe și presentimentul finitudinii, acceptată și măsurată cu luciditate în ani. Anii în care, cu puțin noroc, va mai scrie.

Notații despre lecturile din diverse domenii, deopotrivă artistice și științifice. Despre revizitarea/recitirea autorilor favoriți, receptați altfel de la o vârstă la alta. Impresii câteodată provocatoare și contradictorii despre cărțile scrise de Salinger, Kafka, Sabato, Borges, Pynchon, Dostoievski…

Delimitarea sau granița aparent subțire dintre două categorii de autori: „Artiștii de talent își definesc epoca. Artiștii mari definesc umanitatea atemporală. Primii vor fi întotdeauna onorați și iubiți. Ceilalți vor fi stingheri, neînțeleși” (pag. 459).

***

Mircea și Ioana:

„Din afară, viața noastră pare una de fericiți globe-trotters. În interior, este enorm stres și multă muncă. Suntem nu doar o echipă, e mai mult: îndârjirea și voința liniștită – totuși – a doi oameni care de un sfert de veac au fost de fapt unul singur.” (pag. 464).

***

„Scriu cu stiloul și-mi pătez degetele ca un școlar. Asta mă face nespus de fericit” (pag. 462).

„Pe măsură ce crește audiența cărților tale, crește și frica” (pag. 490).

„M-am jupuit de viu întreaga viață, cu o cruzime orientală. Jurnalul e marea piele fantasmatică a trupului meu de timp…” (pag. 196)

***

Despre Solenoid:

„…e darul venit tocmai la vreme, copt și înmiresmat, pentru care am nesfârșită recunoștință. Nu pot decât să sper că o carte nouă, de neconceput acum pentru mine, se alcătuiește iar cu încetul în receptacolul minții mele. Nu e important cât va dura gestația, ci cât de gingaș, grațios și puternic va fi nou-născutul…” (pag. 164)

Și s-a născut Theodoros, proiect visat îndelung și mereu amânat, proiect grandios. Tristețea că, în țară și mai ales afară, e perceput mai degrabă ca „un roman de aventuri” sau „roman istoric”. La fel, tristețea că volumul de versuri Nu striga niciodată ajutor nu a fost înțeles.

Am acel volum. Coperta deliberat monocromă. L-am recenzat atunci, căci mie mi-a plăcut, intuind măcar parțial contextul și starea care l-au generat.

***

Sentimentele amestecate, contradictorii: bucuria primirii unor premii internaționale prestigioase versus încredințarea că este un nimeni în literatură. Redundante, frizând uneori patologicul. Explicabile totuși pentru un mare scriitor care se legitimează permanent prin scris și prin soarta cărților sale:

„Dacă ai tu grijă de cărțile tale – care sunt copiii tăi neajutorați în lume – cine să aibă? Nimeni n-o să miște un deget pentru ele, dimpotrivă. Toți se plâng că autorii români nu există în străinătate, dar ar vrea să-i ducă acolo niște îngeri ai literaturii, care să-i laude și să-i scoată la suprafață”.

Șapte ani stranii de Mircea Cărtărescu