Recviemul pentru soliști, cor și orchestră scris de Verdi în 1874 în memoria lui Alesandro Manzoni nu are 12 părți (cum are în mod obișnuit o astfel de lucrare), ci șapte, dar cea de-a doua este divizată în opt părți. Chiar dacă preferatele mele rămân în continuare Recviemul lui Mozart și Misa Solemnis a lui Beethoven, o să reascult de fiecare dată cu interes (curiozitate) lucrarea scrisă de Verdi în plină maturitate componistică. Un concert de muzică sacră și/sau un recviem rămân întotdeauna cele mai bune opțiuni pentru atunci când ești în căutarea păcii sufletului sau când vrei să te reculegi în liniște.
Ascultând ieri seară Recviemul cântat pe scena Ateneului Român de Orchestra și corul Filarmonicii George Enescu, împreună cu cei patru soliști invitați, mi-am dat seama (pentru a nu știu câta oară) de valoarea și rostul unei slujbe funerare și a doliului. Ritualurile de trecere sau de plecare într-o altă lume a oamenilor cu care am împărțit bune și rele sau pe care doar i-am admirat de la distanță au multiple roluri, dar mai înainte de toate au rolul de a pune lucrurile în ordine. Golul lăsat de persoana plecată (îmi place tot mai mult cuvântul repausat, care astăzi se aude atât de rar) dă viețile celor rămași în viață peste cap; nimic nu mai este la fel și cu atât mai tragică este schimbarea când decesul a intervenit pe neașteptate. Faptul că recviemul respectă întrutotul tiparul unei slujbe funerare reconfirmă atitudinea pe care trebuie să o avem la aflarea veștii morții unei persoane pe care am cunoscut-o, am iubit-o sau doar am apreciat-o/respectat-o. Decența se impune de la sine, la fel și dialogul interior; unii dintre noi simt nevoia să-și exprime vocal durerea (așa au apărut bocitoarele în spațiul românesc), alții, dimpotrivă, vor să se izoleze și să păstreze pentru o perioadă oarecare tăcerea. Reculegerea n-are o durată anume, în schimb doliul da, despre variațiile temporale ale acestuia vorbim pe îndelete cu alte ocazii. Faptul că recitativele din recviem sunt în latină trădează originea slujbei și deloc întâmplător compozitorii acestor compoziții sunt din țări unde catolicismul a fost secole la rând singura religie recunoscută oficial. În timp ce ascultam corul și ariile soliștilor mi-am adus aminte de dezbaterea cu privire la studiul limbii latine în liceu: uite un motiv bun să știi puțină latină, înțelegi mai ușor nu doar titlurile părților, ci și ce cântă muzicienii pe scenă.
Verdi e compozitorul care a făcut din operă regina spectacolelor scenice, așa se explică și felul cum a gândit recviemul. Mai puțin solemn decât te-ai aștepta, în schimb cu pasajele de tristețe aduse în pragul furiei, al disperării totale. A lăsat orchestrei șansa de a se remarca atât în pasajele fără voci, cât și momentele când se produc soliștii; de asemenea, a delimitat părțile destul de evident, dar fără să lase multe momente de respiro muzicienilor. Tensiunea e într-un crescendo continuu până la momentul acceptării morții; ultimele două părți sunt asemenea imnurilor – recunoașteri ale atotputerniciei lui Dumnezeu, dar și al dragostei sublime. Acceptarea nu e renunțarea la luptă, ci o dare de sens nou morții. Învierea e așteptată, invocată și înțeleasă din punct de vedere eshatologic, iar salvarea sufletului e mai importantă decât cea a trupului. Durerea se convertește în smerenie, iar strigătul se transformă în șoaptă. De aceea, cea mai importantă (pentru mine, dar și pentru alții) parte din Recviem este Lacrymosa dies illa din finalul Dies irae, deloc întâmplător, o cântă o mezzosoprană, o voce de femeie. Judit Kutasi a smult aplauze la finalul concertului și pentru că a cântat Lacrymosa dies illa cu o atitudine aparte; a reușit să ne transpună pe toți într-o stare de grație la care reușim să ajungem din ce în ce mai rar, din păcate. O înțelegere a durerii și o transpunere în voce a acesteia care denotă nu doar maturitate profesională, ci și o profunzime sufletească aparte.
Am recunoscut în sala Ateneului mulți iubitori de operă, ar fi fost păcat să nu vină să se bucure de muzica lui Verdi. Faptul că pe scenă au fost patru soliști foarte diferiți (temperamental, profesional și generațional) a fost provocarea aruncată publicului. Basul Nicolas Testé a înțeles perfect că recviemul a fost scris în memoria unuia dintre cei mai mari oameni de cultură italieni, Alesandro Manzoni, și s-a văzut asta în atitudinea scenică și abordarea partiturii. Împreună cu Judit Kutasi au reușit să facă din concert unul foarte bun. Ar fi fost excepțional dacă dirijorul ar fi nuanțat mai bine unele părți, n-ar fi lăsat orchestra să sune strident de tare pe alocuri. Între dirijorul Yan Pascal Tortelier (un francez care a condus Filarmonica BBC între 1992 și 2003) și Nicolas Testé, Ioan Hotea a părut timorat, copleșit de forța momentului; poate că e un pic prea tânăr pentru a cânta un recviem, poate că experiența de viață nu-l ajută sau, pur și simplu, emoțiile și-au spus cuvântul. În aceeași notă, mi-aș fi dori puțin mai multă personalitate de la soprana Hye-Youn Lee, care a cântat corect, dar nimic mai mult. Am avut șansa să stau într-un loc în sală, de unde l-am putut urmări pe dirijorul corului, Iosif Ion Prunner; a trăit fiecare moment cum numai dirijorilor le iese și lui i se datoarează pregătirea și forma coriștilor. Dacă ansamblul a sunat prea tare pe alocuri (de ziceai că ne pregătim de intrarea fanfarei) nu e vina lui, ci mai degrabă a dirijorului francez, care n-a reușit să combine în mod optim forța trăirilor și solemnitatea momentului în sine. Mi-au plăcut mult ținutele soliștilor și membrilor corului, elegante, sobre, dar fără exces, ceea ce a impus și o anumită atitudine publicului.
Melomanii fideli au ca referință un concert cu Recviemul lui Verdi dirijat de Antonio Pappano (în cadrul unei ediții a Festivalului Internațional George Enescu), greu de depășit performanța de atunci, dar de admirat dorinața Ochestrei Filarmonicii George Enescu de a arăta că se află într-un moment în care pot cânta și astfel de compoziții, bine și chiar foarte bine. De admirat profesionalismul tuturor celor aflați pe scenă, care au înțeles că împreună pot schimba ceva în cei care-i ascultă. Personal, am avut de câteva ori pielea de găină, ceea ce mă face să așez concertul în seria întâmplărilor faste de care am avut parte de-a lungul anilor.
Giuseppe Verdi – Requiem
Orchestra şi Corul Filarmonicii George Enescu
Dirijor
YAN PASCAL TORTELIER
Solişti
HYE-YOUN LEE – soprană
JUDIT KUTASI – mezzosoprană
IOAN HOTEA – tenor
NICOLAS TESTÉ – bas
Program
Giuseppe Verdi
Recviem
Dirijorul corului
IOSIF ION PRUNNER
