Despre carte
Continuarea bestsellerului internaţional Un motan pe nume Bob
În Lumea văzută de Bob, James Bowen continuă povestea aventurilor sale alături de motanul Bob pe străzile Londrei. Fie că e vînzător al revistei The Big Issue, fie că se întoarce la vechea sa îndeletnicire, aceea de cîntăreţ ambulant în Covent Garden, James este însoţit pretutindeni de motanul roşcat, care nu doar îl ajută să îşi refacă viaţa, ci îl şi salvează – la propriu – din situaţii periculoase. Încetul cu încetul, omul şi motanul din staţia de metrou Angel şi din Covent Garden devin un fel de celebrităţi locale, apar în ziare, se întîlnesc cu primarul Londrei sau cu Paul McCartney, dar viaţa lor rămîne în continuare grea, apăsătoare şi plină de riscuri. Legătura strînsă dintre cei doi, toanele şi temerile fiecăruia dintre ei, primejdiile prin care trec, dar şi turnura radicală pe care o ia destinul lor după întîlnirea cu o agentă literară sînt relatate cînd cu duioşie, cînd cu un umor cuceritor, iar istoria acestei prietenii a devenit o sursă de inspiraţie pentru nenumăraţi cititori din întreaga lume.
„Iată şi a doua ieşire în scenă a unuia dintre cele mai îndrăgite cupluri de artişti din nordul Londrei… Această continuare, mult aşteptată de public, reia povestea din locul unde s-a întrerupt în Un motan pe nume Bob, dezvăluindu-ne ce s-a mai întîmplat cu inedita pereche după primul său succes.” (Evening Standard)
„O poveste simplă şi emoţionantă despre o tovărăşie de durată, întemeiată pe încredere şi respect reciproc… care va deveni cu siguranţă un nou bestseller.” (Kirkus Reviews)
„Amestecul inteligent şi bine echilibrat de umor şi duioşie face din Bowen un povestitor fermecător, aşa că nu-i deloc de mirare că această pereche a atras atît de mulţi fani, şi pe Facebook, şi în viaţa reală. Bowen a reuşit să creeze o continuare extraordinară a unei poveşti uluitoare, aflată abia la început.” (Publishers Weekly)
Despre autor
James Bowen s-a născut în 1979, în Surrey, iar în prezent trăieşte în Londra, unde face street performing. În copilărie, după divorţul părinţilor, s-a mutat pentru mai mulţi ani în Australia. A revenit în Marea Britanie în 1997, însă curînd a ajuns să trăiască pe străzi. În încercarea de a se desprinde de realitatea debusolantă, a devenit dependent de heroină. A intrat apoi, în 2007, într-un program guvernamental de ajutorare a dependenţilor de droguri. În aceeaşi perioadă, la adăpostul în care locuia, a găsit un motan pe care l-a botezat Bob, după un personaj din filmul Twin Peaks. Cei doi au rămas împreună şi, treptat, au devenit cunoscuţi de călătorii care luau autobuzul 73, apoi de întreaga Londră, prin filmuleţe postate pe YouTube. De atunci, James a renunţat la programul care îl ajuta să scape de dependenţa de heroină, dedicîndu-şi timpul asociaţiilor de ajutorare a oamenilor fără adăpost şi a animalelor. Aventurile lui alături de Bob, precum şi povestea recuperării sale au fost transpuse parţial într-un volum intitulat A Street Cat Named Bob (Un motan pe nume Bob, Polirom, 2014), care a devenit aproape instantaneu un bestseller internaţional.
Biblioteca Polirom
Seria Junior
James Bowen, Lumea văzută de Bob
Traducere din limba engleză de Ana-Maria Man
fragment
În perioada aceea Bob atrăgea atât de multă atenţie, încât de multe ori ne trezeam înconjuraţi de grupuri zdravene de oameni. În lunea imediat următoare după‑amiezii în care întâlniserăm familia McCartney, vreo zece studenţi care vorbeau spaniola era strânşi ciorchine în jurul nostru şi toţi ne făceau poze cu aparatele lor foto sau cu telefoanele. Întotdeauna e minunat să cunoaştem oameni noi : e parte din farmecul meseriei noastre. Dar te poate face şi să laşi garda jos, ceea ce, având în vedere specificul vieţii pe străzi, nu era niciodată o idee bună.
În timp ce mulţimea se împrăştia şi oamenii o luau spre Covent Garden, eu m‑am aşezat pe trotuar ca să‑i dau o gustărică lui Bob. Cum soarele deja apunea, frigul începea iar să se instaleze. A doua zi urma să se desfăşoare şedinţa de autografe din Islington. În noaptea aceea aveam de gând să mă culc cât mai devreme, chiar dacă ştiam că nu voi putea dormi prea mult. De asemenea, nu voiam nici să‑l mai ţin pe Bob prea mult timp afară. În timp ce îl mângâiam, am remarcat imediat că avea corpul tensionat, într‑o postură defensivă. Îşi arcuise spinarea şi toţi muşchii îi erau încordaţi. Nici mâncarea nu îl interesa prea mult, iar asta arăta clar că era ceva în neregulă. În loc să mănânce, stătea cu privirea fixată pe cineva din apropiere. Era limpede : ceva – sau cineva – îl deranja.
M‑am uitat peste drum şi am văzut acolo un tip care nu părea să aibă gânduri bune şi care se holba la noi.
Când trăieşti pe străzi, ţi se dezvoltă un soi de radar în privinţa oamenilor din jur. Eu puteam repera imediat o persoană cu intenţii rele. Iar acel individ părea rău până în măduva oaselor. Era un pic mai vârstnic decât mine – poate spre patruzeci de ani. Purta o pereche de blugi ponosiţi şi o geacă din acelaşi material. Stătea pe caldarâm cu picioarele încrucişate, îşi rula o ţigară şi sorbea câte o gură dintr‑o cutie de bere ieftină. Era evident la ce se uita – şi care îi erau intenţiile. Se gândea cum să mă uşureze de bani.
În ultimele câteva minute studenţii aceia spanioli, împreună cu alţi câţiva oameni, îmi lăsaseră destule monede în husa chitarei. Un tip negru şi foarte relaxat pusese chiar cinci lire. Probabil că în ultima jumătate de oră strânsesem vreo douăzeci de lire. Nu eram chiar atât de fraier încât să las prea mulţi bani la vedere, aşa că pe cei mai mulţi îi culesesem şi îi vârâsem în rucsac. Era evident că individul îmi sesizase mişcarea.
Numai că nu aveam de gând să îl iau la întrebări. Atâta timp cât păstra distanţa, nici nu era nevoie de aşa ceva. Şi eu fusesem în pielea lui. Ştiam ce poate face un om disperat. Simţeam că pot avea probleme cu el, dar aveam de gând să‑i acord prezumţia de nevinovăţie atâta timp cât nu făcea ceva care să‑mi arate contrariul. Mi‑am zis că n‑are decât să arunce el prima piatră şi aşa mai departe.
Totuşi, ca să mă asigur, m‑am uitat la el şi i‑am făcut un gest discret din cap, ca şi când i‑aş fi zis: „Te‑am văzut şi ştiu ce ai de gând. Aşa că las‑o baltă“.
Oamenii străzii vorbesc toţi aceeaşi limbă. Putem transmite paragrafe întregi cu o simplă privire sau cu un singur gest, aşa că individul m‑a înţeles imediat. A mârâit, s‑a ridicat şi s‑a făcut nevăzut. S‑a prins că îl reperasem, ceea ce nu i‑a convenit. A pornit‑o spre Shaftesbury Avenue, probabil ca să vâneze pe altcineva.
Imediat ce a dispărut după colţ, Bob şi‑a relaxat muşchii şi i‑a revenit cheful de gustări.
— Nu‑ţi face griji, amice, i‑am zis, băgându‑i un biscuit în gură. S‑a dus în legea lui. N‑o să‑l mai vedem.
În ziua aceea erau neobişnuit de mulţi oameni pe stradă, aşa că am strâns cât să ne ajungă – lui Bob şi mie – pentru mai multe zile de cumpărături de la magazinul din zonă. Când am început să îmi adun lucrurile, lui Bob nu i‑a mai trebuit altă invitaţie ca să se caţăre pe umerii mei. De la un minut la altul, se făcea tot mai frig.
M‑am gândit că o să trebuiască să‑şi facă nevoile înainte să urcăm în autobuzul spre casă, aşa că am pornit spre locul lui obişnuit din faţa clădirii şic de birouri de pe Endell Street.
Ca să ajungem acolo, trebuia să o luăm pe una dintre străduţele mai înguste şi mai slab luminate din zonă. Când am cotit pe străduţa respectivă, zgomotul lumii din jur a dispărut. Câteodată Londra poate să fie şi aşa. E plină de lume, iar în secunda următoare devine pustie. Face parte din numeroasele contradicţii ale oraşului.
Ajunsesem pe la jumătatea străduţei, când am simţit cum Bob se foieşte pe umerii mei. Iniţial m‑am gândit că nu mai poate să se ţină.
— Mai rabdă un pic, amice, i‑am zis. Aproape că am ajuns.
Dar mi‑am dat seama repede că îşi schimbă poziţia şi că se uită în urmă, nu în faţă, cum făcea el întotdeauna.
— Ce e, Bob ? l‑am întrebat, întorcându‑mă.
M‑am uitat în josul străduţei. Am văzut un tip care tocmai îşi închidea cafeneaua şi nimic altceva. N‑am mai stat pe gânduri. Mie totul mi se părea absolut în regulă.
Bob nu era la fel de convins. Se vedea clar că îl deranjează ceva.
Am mai înaintat vreo zece paşi şi atunci Bob a scos deodată cel mai puternic zgomot pe care‑l auzisem vreodată din gura lui. Era un urlet sălbatic, un mieeeeeeeeau pătrunzător, urmat de un şuierat prelung şi puternic : hsssssss. În acea clipă am simţit cum cineva mă apucă şi mă trage de rucsac, după care a urmat un urlet cutremurător, de data asta venind de la un om.
M‑am întors dintr‑o mişcare şi l‑am văzut pe individul care ne filase ceva mai devreme pe Neal Street. Părea cocoşat de durere şi se ţinea de o mână. I‑am văzut dosul mâinii şi mi‑am dat seama că avea pe ea zgârieturi adânci, din care ţâşnea sânge.
Mi‑am dat seama imediat ce se întâmplase. Încercase să‑mi smulgă rucsacul. Probabil că Bob a coborât puţin pe spinarea mea şi l‑a lovit cu ghearele. Le‑a înfipt adânc în mâna individului, sfâşiindu‑i pielea. Cu toate astea, individul încă mai avea chef de scandal. Bob stătea pe umărul meu, mârâind şi scuipând.
Numai că insul tot nu voia să renunţe. S‑a năpustit asupra mea cu pumnii, dar am apucat să‑l evit. Nu mă descurcam prea bine cu Bob balansându‑se pe umerii mei, dar am reuşit să‑i trântesc un şut bine plasat în picior. Eram încălţat cu bocancii mei masivi Dr. Martens, aşa că lovitura a avut efectul scontat, iar individul a căzut o clipă în genunchi.
Dar s‑a ridicat aproape imediat. Am stat o clipă faţă în faţă, zbierând unul la altul.
— P***a mă‑sii de mâţă, uite cum mi‑a f***t toată mâna ! a strigat el, agitându‑şi mâna însângerată prin faţa mea în întunericul de‑afară.
— Bine ţi‑a făcut, fiindcă ai vrut să mă jefuieşti, i‑am răspuns.
— Dacă mai văd vreodată f****a asta de javră, ţi‑o omor ! m‑a ameninţat el, arătându‑l pe Bob cu degetul.
Ne‑am mai înfruntat din priviri câteva clipe, apoi individul s‑a uitat în jur. A găsit o bucată mică de lemn, pe care a fluturat‑o de câteva ori spre noi. Bob îl scuipa şi mârâia mai tare ca niciodată. Individul a făcut un pas spre noi, cu bucata de lemn în mână, după care s‑a gândit mai bine şi a aruncat‑o într‑o parte. După ce şi‑a mai vărsat o dată năduful înjurându‑ne, s‑a întors pe călcâie şi a dispărut în întuneric, ţinându‑se încă de mână.
În autobuz, pe drumul spre casă, Bob a stat la mine în braţe. Torcea constant şi ţinea capul vârât sub braţul meu, cum făcea atunci când se simţea – sau când eu mă simţeam – vulnerabil. Bănuiam că amândoi ne simţeam aşa după episodul cu individul ăla, dar, evident, nu puteam fi sigur.
Asta făcea parte din bucuria şi frustrarea de a avea o pisică. „Pisicile ţin de‑o speţă misterioasă. Prin minţile lor trec mult mai multe lucruri decât credem noi“, a scris odată sir Walter Scott. Bob era încă şi mai misterios decât majoritatea pisicilor. În multe privinţe, asta ţinea de magia lui, de ceea ce îl făcea să fie un tovarăş atât de deosebit. Trecuserăm prin atâtea împreună şi uite că încă mai reuşea să mă surprindă sau să mă sperie. În seara asta o făcuse din nou.
