„Jacob se hotărăște să iubească” – Cătălin Dorian Florescu

Cronică de Elena Florea

„În orice furtună se ascunde un diavol.”, astfel se deschide romanul Jacob se hotărăște să iubească, carte care, dincolo de faptul că a reprezentat o lectură deopotrivă cutremurătoare și caldă, pentru mine, a însemnat și întâlnirea cu un nou autor.

La o documentare personală cât se poate de serioasă, Cătălin Dorian Florescu se arată a fi un om bine ancorat în actualitatea culturii și limbii române (în pofida faptului că a părăsit România la vârsta adolescenței), cu un discurs proaspăt și, poate cel mai important, care denotă o cunoaștere și o înțelegere profundă a subiectelor asupra cărora este provocat să dezbată.

În ceea ce privește geneza scrierilor sale, fie că este vorba de interviuri sau discuții prilejuite de lansarea unui nou volum, Cătălin Dorian Florescu punctează, aproape invariabil, aceleași aspecte: că încearcă să păstreze cu viața „o relație poetică” atunci când scrie, că țara natală îi furnizează cele mai bune subiecte, că lasă întotdeauna cititorului libertatea de a interpreta, „de a umple golurile”, în baza propriei imaginații și experiențe de viață, că este fascinat de descriere, de vizual, fascinație al cărei punct de start îl identifică în întâlnirea cu producțiile marilor cineaști Federico Fellini, Martin Scorsese, Emir Kusturica, că se documentează serios și folosind metode dintre cele mai diverse; evidențiază, de asemenea, că acordă o importanță deosebită propoziției/ frazei care deschide o operă pe care o vede ca pe „o deschidere la șah”.

Revenind la romanul în discuție, Jacob se hotărăște să iubească a primit în anul apariției sale, 2011, premiul Swiss Book Prize, ceea ce se traduce ca cea mai bună carte a acelui an în Elveția, respectiv într-un număr record de exemplare vândute, peste 80.000, în spațiul de limbă germană.

În limba română, romanul a apărut în traducerea extraordinară – iar părerile celor avizați, inclusiv a autorului, sunt unanime în această privință – a Marianei Bărbulescu, mai întâi la Polirom (2014) și mai recent, în 2022, la Humanitas, ediție pe care mi-am achiziționat-o și eu.

Ca o primă observație concretă, de la prima până la ultima frază, limba română curge atât de natural în cartea aceasta, că, în lipsa precizării de pe pagina de titlu, ar putea cu ușurință să fie luată drept o carte scrisă în limba română.

Cătălin Dorian Florescu este un povestitor desăvârșit, fapt menționat și în blurb-ul acestei cărți și, îmi imaginez, și în al celorlalte.

Într-adevăr, Jacob se hotărăște să iubească atrage atenția prin limbaj: vorbim de o țesătură densă, cu scene vii și multe detalii ce solicită un grad ridicat de concentrare și răbdare din partea cititorului, dar fără a leza apetitul pentru lectură, ba dimpotrivă.

Cititorul este recompensat prin multiple experiențe multisenzoriale, vizual-olfactive îndeosebi, care, laolaltă cu apelul la termeni arhaici și invocarea unor credințe străvechi, populare, dau autenticitate universului cărții; e o experiență aproape imersivă.

Jacob se hotărăște să iubească impresionează, apoi, prin amploarea sa.

Deși acțiunea se întinde pe aproximativ 300 de ani și vizează generații diferite, deși, ca cititor, ești constant scos dintr-un plan narativ ca să fii introdus brusc într-un altul, la final, rămâi cu o imagine cât se poate de clară a fiecăruia dintre timpurile descrise.

Lupa pare a fi fixată pe biografiile unor personaje – întemeietorii și continuatorii neamului Obertin -, dar, prin intermediul acestor istorii mici, personale, avem acces la momentele majore ale istoriei mari pe parcursul a aproximativ trei secole, de la primii șvabi loreni sosiți în Banat în secolul al XVIII, până la momentul deportării lor în Bărăgan, în anul 1951, de către regimul comunist; e un proiect ambițios, epopeic, dar, și aici intervine talentul lui Cătălin Dorian Florescu, cititorul nu se simte niciodată copleșit sau pierdut.

Știu că autorul nu și-a propus asta, nu la modul explicit oricum, dar romanul acesta m-a ajutat să descopăr și să-mi doresc să știu mai mult despre un episod din istoria țării – mă refer, evident, la colonizarea Banatului cu tot ce a implicat aceasta – care, de regulă, nu primește prea mult spațiu în cărțile de istorie.

Așadar, Jacob se hotărăște să iubească m-a cucerit prin scriitură, m-a uimit prin suflul său amplu, prin anvergura perspectivei narative, m-a îmbogățit cu lecții de istorie și reziliență Dar mai este ceva… După mine, cea mai bună parte.

Romanul acesta, veți descoperi, vorbește despre violență frustă în numele supraviețuirii, despre foame atavică, despre suferință în diferitele sale forme, despre ură etnică și răzbunare, despre părinți care nu-și iubesc și își trădează copiii, despre pierdere și abandon și despre multă moarte… Atmosfera romanului însă nu e nici măcar apăsătoare; ceea ce simți și păstrezi cu tine și după încheierea lecturii este tonul cald, empatic, profund uman.

În această carte, încă un paradox, triumfă personajul pe care cei mai mulți, inclusiv tatăl, îl desconsideră și îl umilesc, cel pe care îl percep ca pe un neajutorat, o monedă de schimb, o victimă sigură.

Jacob (cu c, nu cu k, ca în cazul tatălui său, ca și cum schimbul de litere ar fi generat și vreo mutație sufletească) reușește însă să se salveze prin iubire; tocmai de aceea e vitală în economia evenimentelor decizia lui de a iubi.

Din punctul meu de vedere, această carte poate fi pe placul unei categorii largi de public și asta pentru că ascunde mai multe straturi: bildungsroman, saga de familie, tablou istoric, parabolă despre învingători și învinși, respectiv despre forța iubirii.

Nu este, pe de altă parte, pentru aceia care preferă o imagine idealizată a trecutului țării noastre, imagine din care episoade precum spolierea, persecuțiile și deportarea șvabilor bănățeni de către statul român, în ciuda sacrificiului și contribuției lor, au fost dintotdeauna omise. Sau, poate, tocmai un astfel de cititor ar avea cel mai mult de câștigat în urma lecturării romanului?

De asemenea, după cum încercam să arăt și mai sus, merită citită și pentru mesajul optimist, reconfortant, profund uman, cât și pentru creativitatea limbajului.

Las mai jos, spre edificare, câteva fragmente din roman.

Când murea careva, ceilalți îi purtau sicriul ca semn al iubirii de semeni. Când ardea casa cuiva, se cărau găleți cu apă. Când o reconstruiau, stăpânul casei era ajutat. Existau numeroase dovezi de iubire, așa fusese din primele zile, zilele lui Frederick Obertin. Așa se făcuse și în Lorena, locul de unde se trăgeau cei mai mulți […] De la o dovadă de iubire față de semeni la alta se zămisleau copii, se pierdeau copii, se pierdea o nevastă, se găsea alta nouă, se treiera grâul, era ajutat un vițel să vină pe lume, se însemnau urechile porcilor cu fierul înroșit, era măritată o fiică și se dorea un fiu, ca să i se lase lui gospodăria…(p. 13- 14).

Gramofonul stătea într-un colț, pe o masă mică, și discurile erau păstrate de mama într-un dulap. De fiecare dată când scotea unul și îl punea, privirile îi erau întoarse spre înăuntru, umblând pe cărări care nouă ne rămâneau ascunse (p. 150)

Înainte să deschidem ușa, m-am mai uitat încă o dată înapoi și am văzut-o pe mama stând pe veranda noastră, cu brațele încrucișate. Și le-a depărtat puțin și m-a chemat. În drum spre ea, i-am țintuit brațele cu privirea și m-am întrebat dacă se vor deschide cu totul. Dar, când am ajuns, și-a băgat mâinile în buzunarele paltonului. (p.180)

Înainte să fi fost zăvorâte ușile vagonului, mai fuseseră îmbrânciți înăuntru un bărbat și fiicele lui. El avea o gaură de împușcătură în obraz și urme de arsură pe ureche și în păr. Fetele îi tamponau obrazul cu batiste pe care tamponau rachiu. Durerea lui avea să ne însoțească tot timpul. Priveam cu toții țintă locul acela unde pielea se zdrențuia ca o floare neagră. Era ca o amenințare, o prevestire a unor lucruri spre care ne îndreptam fără oprire. (p. 242)

Marian, care fusese pe vremuri pândar, mai închidea ochii, fiindcă primise cândva de la tata o bucată de pământ. Tot mai făcea câte o plecăciune când îl întâlnea dimineața. Trupul lui avea o memorie mai bună decât mintea. (p. 312)

În aceeași zi, a fost coborât din turn, cu mare caznă, clopotul cel mare și a fost pregătit de drum. La puțin timp după aceea, celelalte clopote au început să sune de noapte, dar sunetul lor era fără vlagă și fals. Ca o chemare înăbușită care se împotrivea. Ca niște timpane din care lipsea jumătate. Ca o presimțire dezolantă că totul se sfârșea. Bisericii noastre i se smulsese glasul. (p. 319)

Jacob se hotărăște să iubească de Cătălin Dorian Florescu