„Iuda” de Amos OZ (recenzie)

Trădările necesare

Despre Amos Oz am scris de multe ori. Cu aceeași nedisimulată satisfacție estetică și emoțională. Destule dintre cărțile sale de referință se regăsesc pe rafturile bibliotecii mele. Recitite, ele oferă mereu o dimensiune nouă, dintr-un alt unghi de receptare.

În seria de autor, la Humanitas fiction, a apărut anul acesta romanul IUDA, cu o traducere din limba ebraică de Marlena Braester. Încă o carte în care ideile, atitudinile și, după caz, iluziile prozatorului israelian sunt transferate unui alter-ego aflat la granița dintre imaturitate și inițiere. Shmuel Asch,

,,un tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani, solid, cu barbă, timid, socialist, astmatic, care se entuziasma cu ușurință, căzând însă pradă decepțiilor la fel de ușor”,

parcurge treptele devenirii de sine sub ochii aparent neiertători ai bătrânului infirm Gershom Wald și ai nurorii acestuia, enigmatica Atalia. Întâlnirea celor trei personaje se produce pe fundalul istoric al discuțiilor despre relațiile tensionate dintre Israel și lumea arabă, dintre evrei și creștini, într-un Ierusalim mai degrabă neprietenos, din iarna anului 1960. Recent părăsit de Yardena, iubita sa, nemulțumit de viața studențească și de asociația în care activa ca membru, Shmuel Asch se trezește în plină criză identitară. Mai mult, din motive financiare, părinții sunt nevoiți să-l anunțe că nu-l mai pot sprijini cu bani în privința continuării studiilor. Disertația sa, „Isus prin ochii evreilor”, se oprește într-un punct nevralgic. Nimic nu pare să meargă cum trebuie. Rătăcește pe străzile Ierusalimului, prin ploaie și vânt, cu barba încâlcită, cu gândurile risipite. Somnul îi este tulburat de vise aparent ciudate; într-unul din ele, Stalin îi apare, rânjind pe sub mustață, numindu-l pe Shmuel Iuda. Cel care trădează, așa cum este perceput Iscariotul în istoria creștinismului. Shmuel, de fapt, ezită să se ia în posesie, să se asume prin depășirea unui prag de vârstă. Este o ființă inconsistentă, cum bine îl catalogează propria iubită:

,,Tu ești fie ca un cățeluș neastâmpărat, zgomotos și agitat – chiar și când stai pe scaun parcă te învârți-neîncetat în jurul cozii -, fie rămâi zile în șir nemișcat în pat, ca o plapumă neaerisită”. (pag.11)

În cele mai multe cărți pe care le-am citit, anotimpul inițierii este, prin definiție, vara. Amos Oz preferă iarna, retragerea și hibernarea unui personaj oscilant într-o casă izolată, sub pretextul îngrijirii unui bătrân infirm. Impropriu spus ,,îngrijire”, de fapt, slujba lui Shmuel constă în a fi partenerul de discuții/polemici al lui Gershom Wald, o figură absolut memorabilă:

,,Era un bărbat urât, cu un trup lung, bine legat, îndoit de spate, cu un nas ascuțit ca ciocul unei păsări însetate și o curbă a bărbiei care aducea cu o seceră, cu un ochi albastru, rotund și mărit într-un mod aproape nenatural”. (pag.25)

În urâțenia lui, bătrânul este frumos. Extrem de mobil intelectual și sufletește, extrem de incomod, corosiv ca un acid în aparență. În compania lui, Shmuel va învăța să asculte, un lucru de care nu se dovedise capabil inițial (ținea discursuri lungi, pasionante, dar nu-și putea asculta și urmări interlocutorul mai mult de câteva minute). Își va relua treptat dizertația despre Isus, polemizând cu bătrânul pe tema fidelității și a trădării/trădătorilor. Simultan se inițiază în iubire prin devotamentul încărcat de așteptări pentru Atalia, nora bătrânului, o femeie de cel puțin 40 de ani, rămasă văduvă. Va fi o iarnă lungă și rodnică, o iarnă a limpezirii și a (re)găsirii de sine:

,,Deodată a simțit că își dorea foarte mult să locuiască acolo, în mansarda aceea, să se retragă înăuntrul ei cu un teanc de cărți, o sticlă de vin roșu, o sobă, o plapumă, un patefon și câteva discuri și să nu mai iasă niciodată. Nici pentru conferințe, nici pentru discuții, nici măcar pentru iubiri”. (pag.22)

Odată intrat în casa celor doi, Shmuel învață să se dedice altora, să-și asume responsabilități. Să aibă răbdare cu sine și cu ceilalți. Să-și aprofundeze cunoștințele și opiniile despre problemele etice, sociale și religioase. Să-i apere și să-i iubească altfel pe Isus și pe Iuda. Despre ultimul, după lecturi repetate, ajunge să creadă că este ,,creatorul, regizorul și producătorul operei crucificării” , ,,primul creștin. Ultimul creștin. Singurul creștin”. Trădarea lui Iuda izvorăște dintr-un preaplin al iubirii și al credinței, nu din lașitate, invidie sau goană după arginți. Iuda este predestinat unei trădări necesare, fără de care crucificarea și învierea n-ar fi fost posibile. Așa cum este și întâlnirea celor trei personaje din cartea lui Amos Oz. Ca să-și afle propriul rost (înțeles ca sens, ca proiect de viață), Shmuel trebuie să priceapă rostul vieții celorlalți. Întreabă, provoacă discuții, merge la bibliotecă. Află astfel luminile și umbrele din viața Ataliei, ale tatălui acesteia, ale socrului ei. Despre iluziile și despre trădările săvârșite în timp. Despre pierdere și suferință. Sunt în roman pagini dense, mustind de idei, probând înseși atitudinile scriitorului vis a vis de lumea arabă, de sincopele relației dintre evrei și arabi, așa cum au fost percepute acestea de-a lungul timpului. Gershom își pierde fiul, Atalia își pierde soțul într-un război inutil și mutilant, care n-a încetat nici în zilele noastre, de fapt. Capacitatea omului de a iubi este, în fond, limitată, într-o lume imperfectă, cu hotare neașezate. Într-o astfel de lume, crede Gershom,

,,Isus era un visător, poate cel mai mare visător care a trăit vreodată. Fericiți visători și nenorociți cei care deschid ochii… ”. (pag.132)

La finalul iernii, Shmuel își desăvârșește inițierea și părăsește casa de la marginea orașului vechi. Lasă acolo, în singurătatea lor asumată, doi oameni a căror istorie secretă s-a împletit cu propria lui istorie. Îngrijindu-l pe Gershom și ascultându-i învățăturile, Shmuel repetă, în esență, destinul lui Iuda. A venit de afară, dezlegându-se de părinți, rude și prieteni, a coborât în umbra înflorită a singurătății întru spirit, s-a trufit și s-a umilit, dar mai presus de toate a învățat să privească, să asculte, să se bucure. Într-un cuvânt, să iubească. Există iubire până și în trădările fiecăruia dintre noi. Sau mai ales în ele. Căci nu trădăm, de fapt, decât în lumina iluziilor despre noi înșine și despre ceilalți: ,,Acolo, pe Golgota, în vinerea din ajunul sărbătorii de Pesah, gloata l-a luat în râs pe cel crucificat: Salvează-te și coboară de pe cruce!. Iar Iuda îl implora și el: Coboară, rabbi. Coboară acum: Acum. Se face târziu și lumea începe să se împrăștie. Coboară. Nu mai zăbovi! ”. Shmuel vrea, la un moment dat, să aibă o altă descendență, mai ales un alt tată:

„…adevărul este că eu i-am trădat cu mult înainte de a-mi întrerupe studiile. I-am trădat din copilărie, când visam să am alți părinți. Cine acceptă să se schimbe, spune Shmuel, cine are curajul să se schimbe, va fi întotdeauna considerat trădător de cei care nu sunt capabili de nicio schimbare și se tem de schimbare ca de moarte…”

Trădarea lui Iuda, opinează personajul, nu rezidă în sărutul dat lui Isus la venirea trimișilor, ci în clipa morții pe cruce, când Iuda și-a pierdut credința. Când Isus și-a strigat Tatăl ceresc, crezându-se părăsit,