Matei Vişniec ne întreabă ce fel de cititori suntem, în Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă…, noul său titlu de la Editura Cartea Românească (disponibil și în ediție digitală).
DESPRE CARTE
Tipologia stabilită de Matei Vişniec, care dă titlul noului său roman, îi include şi pe cititori. Există cititori de tip pantof şi cititori de tip umbrelă. Cititorul de tip pantof este disciplinat şi răbdător, are încredere în autor, începe cartea de la primul cuvînt şi o închide după ce ajunge la ultimul, fără să fi sărit nici măcar o virgulă. Cititorul de tip umbrelă priveşte neliniştit jocul cuvintelor, parcurge cartea pe sărite, se întoarce la unele pasaje, pe altele le traversează în diagonală, aprofundează numai dacă îl captivează textul şi, nu de puţine ori, încheie cartea citind începutul.
Lectura acestui roman de călătorie – prin lumea ideilor, prin istoria misterului teatral, dar şi prin ţinutul miraculos al Provenţei – va constitui pentru ambele categorii de cititori o experienţă spirituală „tectonică” (în aceste pagini se ciocnesc două plăci tectonice: prima este un continent de viaţă trăită, iar a doua este paradisul voluptuos al ficţiunii), dar va funcţiona şi ca un test. Nu ezitaţi să vă urmaţi instinctul şi să încercaţi să descoperiţi dacă sînteţi un cititor de tip pantof sau un cititor de tip umbrelă.
„Poveştile ne plac atunci cînd conţin enigme. Sau tîlcuri (cuvintele vechi au uneori o înţelepciune care stă la pîndă, este cazul cuvîntului tîlc). Acest roman doldora de poveşti aparent disparate este unul care s-a scris aproape singur. Iniţial am vrut să merg pe un singur fir, pe urmele iubirii mele pentru cuvînt şi pentru teatru, pentru gest şi pentru ceremonie. Cartea s-a transformat într-o călătorie, altfel spus, m-a dus singură dinspre centrul lumii (de la Rădăuţi, oraşul în care m-am născut) spre periferii, adică spre Paris şi Avignon (mari capitale ale teatrului).
Reţineţi că, dacă vă place călătoria, nimeni nu vă obligă să vă mai întoarceţi din ea…” (Matei Vişniec)
FRAGMENT
Michel Rivière, agent imobiliar în oraşul Avignon, avea motive să-şi frece mîinile şi să vadă viitorul în roz. Luna iulie 1992 se anunţa bună pentru afaceri, o mulţime de francezi veniţi în vacanţă, dar şi numeroşi străini, în special englezi şi olandezi, luaseră „rendez-vous” ca să viziteze locuinţe de vînzare. Întreaga Provenţă ieşea de fapt dintr-o lungă amorţeală din simplul motiv că avansau lucrările la construcţia căii ferate pentru trenul de mare viteză. Trenul circula deja între Paris şi Lyon, iar linia urma să fie prelungită pînă la Avignon şi Marsilia. Două ore între Paris şi Lyon, două ore pentru o distanţă de 440 de kilometri, era totuşi un eveniment. Un element perturbator, cum spunea Michel. Lumea nordului începuse deci să se intereseze ceva mai serios de sud, de Provenţa, iar regiunea devenea, încetul cu încetul, la modă. Cu atît mai mult cu cît, pentru următorii zece ani, erau promise două noi performanţe: oraşul Avignon urma să fie situat la numai 2 ore şi 45 de minute de Paris, iar Marsilia la 3 ore de Paris. Nordul începuse deci să-şi cumpere case de vacanţă în sud.
În dimineaţa zilei de opt iulie 1992 Michel Rivière primi un telefon de la un nou client potenţial, o doamnă în vîrstă care-i propunea să se ocupe de casa ei din zona destul de centralǎ a oraşului vechi. Michel notă adresa şi îşi anunţă vizita de evaluare pentru ora 17, gîndindu-se că doamna avea dreptul la o siestă.
La ora 16 şi 50 de minute Michel se afla deja în faţa casei şi o examina din toate unghiurile. Era un imobil din piatră, îngust la bazǎ, dar avînd trei etaje, cu ceva patină medievală, situat într-o mică piaţă cu un nume ciudat, Les Trois Pilats.
Michel avea ochiul extrem de bine format pentru captarea oricărui detaliu important. Dintr-o singură privire îşi dădea seama dacă bunul imobiliar respectiv avea nevoie de lucrări de restaurare masive sau minore, dacă putea fi vîndut ca un imobil de charme sau ca unul obişnuit, dacă i se putea ridica preţul dată fiind existenţa, în apropiere, a unei şcoli, a unor magazine sau a unei staţii de autobuz… La fel, cînd vizita un interior, Michel era capabil să evalueze în trei minute potenţialul respectiv, dacă putea fi mărită camera de zi, dacă puteau fi ameliorate instalaţiile sanitare, dacă se putea recupera un spaţiu neutilizat în podul casei sau eventual amenaja o terasă pe acoperiş… Şi mai ales dacă spaţiul respectiv, în caz că se afla la parter, putea deveni un teatru, întrucît multe companii începeau să investească de o vreme şi să-şi creeze mici teatre de patruzeci sau de cincizeci de locuri la Avignon.
Lui Michel îi plăceau casele şi simţea chiar o adevărată voluptate să se apropie de ele, să le atingă, chiar să le mîngîie şi să le vorbească. La cei 43 de ani ai săi, se putea lăuda că avusese ocazia să viziteze peste jumǎtate dintre locuinţele intra-muros ale oraşului Avignon, ceea ce era un palmares impresionant.
În adîncul său Michel îşi dădea seama că pasiunea pentru case şi imobile avea, poate, ceva morbid. Îşi descoperise această atracţie încă din adolescenţă. Ori de cîte ori se plimba cu gaşca lui de prieteni prin oraş toţi se uitau la fete, numai el se uita la case. Dintotdeauna simţise o fascinaţie pentru aceste entităţi misterioase, locuinţele, care erau deschise spre lume, dar în acelaşi timp complet închise, baricadate.
– Este nedrept, le spunea el din cînd în cînd prietenilor săi, că nu avem dreptul de a intra în orice casă… Ar trebui ca măcar o dată pe an oamenii să-şi deschidă casele şi fiecare să poată vizita intimitatea locativă a fiecăruia.
Nimeni nu-l lua însă în serios pe Michel la ora la care începuse el să emită astfel de reflecţii despre case şi locuinţe. Cea mai mare plăcere a lui era însă aceea de a se face invitat acasă la prietenii şi la colegii săi. Iar pentru a-şi atinge acest scop îşi dezvoltă o întreagă panoplie de strategii. De exemplu, se dovedea extrem de serviabil, dispus să-şi ajute un coleg la vreo corvoadă casnică („la noi se zugrăveşte începînd de luni” „ah, vin să vă dau o mînă de ajutor”). Sau, cînd se îmbolnăvea vreunul dintre prieteni, Michel era primul dispus să-l viziteze, să-i aducă lecţiile restante sau să-i ţină de urît. Sau, cînd afla că părinţii vreunuia dintre colegii săi urmau să plece în weekend, Michel propunea imediat o partidă de cărţi sau o mică agapă în casa rămasă liberă. Şi chiar aşa se exprima, „hai să ne bucurăm că e casa liberă”.
La 16 ani, Michel avea deja o vastǎ colecţie interioară de case vizitate, parcurse, posedate. Din colecţie fǎceau parte, în primul rînd, toate casele vecinilor de pe strada sa cu parfum de început de secol nouăsprezece situată nu departe de gară. La sfîrşitul liceului, Michel se mai putea lăuda că intrase practic în toate casele colegilor săi de clasă, şi chiar ale unora dintre profesori, plus în casele altor cunoştinţe pe care şi le făcuse treptat în zona intra-muros a oraşului, deci în partea sa istorică. Acolo avea el de altfel şi cele mai mari emoţii, cînd intra în cîte un edificiu de secol al XVI-lea sau al XVII-lea. Michel reuşi să vadă practic toate interioarele unde accesul publicului era permis: magazine, muzee, biserici, săli de spectacol, birouri, clădiri administrative, şcoli, birouri notariale, agenţii de voiaj, bănci, cafenele. Iar atunci cînd nu avea acces înăuntru, Michel se mulţumea cu holurile, curţile interioare, casa scǎrilor sau pivniţele.
Michel mi-a prezentat şi mie mai multe studiouri cu terasǎ la Avignon, în anul cînd devenisem rege al Off-lui şi cochetam cu ideea de a-mi cumpǎra un spaţiu al meu în Oraşul Papilor. Pînǎ la urmǎ intenţia mea nu s-a mai materializat, ezitǎrile mele fuseserǎ mai puternice decît fantasma de a deveni proprietar la Avignon. În schimb, l-am cunoscut mai bine pe Michel, am avut ocazia sǎ-l ascult, sǎ-l înţeleg şi sǎ-l transform în personaj (secundar).
– De ce ne plac din prima clipă unele case şi altele nu? l-am întrebat la un moment dat, cînd ne plimbam în cartierul italian al oraşului.
– Existǎ un motiv interior. Casele sunt ca şi femeile, mi-a spus el.
– Adicǎ?
– Adicǎ ai sau nu chef sǎ le locuieşti.
DESPRE SCRIITOR
Matei Vişniec a debutat în anii 1980 cu poezie şi s-a afirmat apoi ca dramaturg. Piesele sale au traversat frontierele, fiind traduse în peste 30 de limbi, iar numele lui s-a aflat pe afişe în peste 40 de ţări. Este unul dintre autorii cei mai jucaţi la Festivalul de Teatru de la Avignon. Din 1990 este jurnalist la Radio France Internationale şi îşi desfăşoară activitatea între Franţa şi România.
În anul 2008, Matei Vişniec publică la Editura Cartea Românească primul său roman, Cafeneaua Pas-Parol, scris în 1983. Urmează Sindromul de panică în Oraşul Luminilor – unul dintre cele mai apreciate romane ale anului 2009, premiat de revista Observator cultural. În 2010 apare romanul Domnul K. eliberat. Deşi
l-a scris în 1988 – primul an al exilului său parizian –, autorul a aşteptat mai bine de 20 de ani înainte de a-l încredinţa tiparului. Romanul vizionar Dezordinea preventivă este publicat în anul 2011, iar Negustorul de începuturi de roman a fost recompensat în 2014 cu Premiul „Augustin Frăţilă”.
Sursa foto Matei Vişniec: www.umbredecuvinte.ro
