Înainte și după moartea mamei sau între ce-a fost și ce va fi

Pentru moartea mamei n-a fost pregătită, în schimb pentru moartea tatălui da. Două morți diferite, cea a mamei neașteptată, cea a tatălui finalul unei lungi agonii, care pune capăt unui lung proces al descompunerii. Destrămarea unui lumi întregi, sub ochii martorilor direcți – rudele și tot satul, îmbătrânit, depopulat, tributar unor ritualuri care și-au pierdut sensul. Bigama despre asta este în fond, căci povestea ei, a celei care trădează, este povestea unui drum al pribegiei pe care a ales să-l facă, asumându-și și riscul imposibilei întoarceri.

Aron și Roman, bărbații vieții ei. Aron, soțul, cel cu care împarte un trecut (românesc) și Roman, amantul, cel cu care împarte timpul prezent, dar cu care nu știe dacă va avea și un viitor. Luciditatea dusă la extrem a ei, a celei care nu vrea, nu poate și nu crede că trebuie să se decidă cu cine vrea să-și trăiască viața, transpare din fiecare rând. Bigama devine un mic studiu antropologic; consemnarea ritualurilor cotidiene, specifice pentru fiecare casă și relație în parte, insistența obsedantă pentru curățenie și gastronomie deturnează atenția de pe judecata relațiilor bigamei pe judecata alegerilor care țin de mediul social, adaptarea migrantului la noile condiții spațiale și la normele de civilizație mai mult mai sau puțin imposibil de adoptat. Povestea, din acest punct de vedere, nu e despre moralitatea celei care înșală și imposibilitatea de a alege și despre integrare (socio-culturală), efort de adaptare și cunoaștere a comunității din Laval și Montréal. Relația dintre periferie și centru, dintre migranți și canadieni (în fond, și ei tot cu sânge amestecat) se reflectă obsesiv în arta culinară. Obsesia de a păstra obiceiurile alimentare de acasă, de a găti ca acasă începe să fie înlocuită treptat cu introducerea unor condimente din țări asiatice, consumul excesiv de fructe exotice și testarea unor combinații adesea imposibil de digerat de către cei doi bărbați. Adevăratul test de adaptare sunt petrecerile, foarte diferite, care au loc în blocul unde locuia Anton sau în casa pusă la dispoziție cu generozitate de Roman. Petreceri diferite, cu lumi pestrițe, formate din oameni care fie aveau nevoie să socializeze, fie încercau să se afirme, să se facă cunoscuți comunității care-i primea.

„Ceea ce mă destabiliza și mai mult era că prin el regăseam, de fapt, ceea ce părăsisem dincolo de ocean. Camera lui de dormit emana aceleași arome ca ale așternuturilor părinților mei. Roman și cu mine eram produsul aceleiași societăți țărănești rustice, în sânul căreia funcționa totuși o ciudată civilizație. Noi eram crescuți în morala rigidă după care se conducea orice societate primitivă, patriarhală și agrară. La Laval, roman cultiva un mic petec de pământ cu roșii, pătrunjel, o tufă de leuștean oferită de o doamnă din comunitate, ardei, mentă sălbatică. Seara, se așeza pe terasă ca să fumeze în picioarele goale, întocmai ca tatăl meu. Atâta sinceritate și onestitate, atâta încredere în oameni și supunere față de legi mă impresiona până la lacrimi.” (p. 44)

Ce e interesant la felul cum construiește Felicia Mihali romanul rezidă în imposibilitatea cititorului de a judeca, de a opera cu judecăți morale. Ea nu povestește pentru a fi judecată și cu atât mai puțin pentru a se disculpa. Ea povestește ca să rămâne consemnate undeva avatarurile migrantului, ale celui care alege – o alegere profund rațională – să plece definitiv din țara natală și să o ia de la zero într-o țară pe cât de mare, pe atât de diferită, din toate punctele de vedere. Îmbinarea de rațional și emoțional nu se face la modul perfect, simbioza nu se obține instant, iar corvoada îmbinării este cuprinsă în povestea fiecărei zile în parte. Chiar dacă rutina este omniprezentă și de ea depinde echilibrul ei, zilele nu seamănă una cu cealaltă, în spatele „programului” există mult neprevăzut, dar acesta nu se lasă expus, ci mai degrabă intuit. Cititorului nu-i este dat totul pe tavă, ci este provocat să-și imagineze multe din cele ce țin de adaptarea în sine. Aron nu muncește, ci trăiește din ajutoarele sociale și credite, Roman are o slujbă cu orar fix, dar și o fire de artist, el încurajează scriitorii să scrie, se preocupă de realizările acestora etc. Ea se împarte între programele celor doi, satisface nevoile amândurora, dar nu spune nimic despre ce face ea concret între gătitul mesei, curățenia spațiului casnic și tot restul. La începutul cărții aflăm câte ceva despre cursurile de limbă franceză și despre vizitele la bibliotecă, după care atenția este mutată exclusiv pe antiteza dintre cei doi. Un mod elegant de a evita punerea la zid a ei sau doar o formă subtilă de a menține atenția pe ceea ce contează de fapt, dificultățile de adaptare și cele de integrare propriu-zisă.

„Un autor quebechez scrisese undeva că universul este pus în mișcare de plictiseala femeilor. Nu există în lume o putere mai devastatoare ca energia desfășurată de o femeie care încearcă să alunge plictisul, trăită în cea mai mare indiferență a soțului. Trebuie să le dorești dragoste acestor femei, altfel inteligența de care sunt capabile se concentrează pe nimicuri, pe gesturile cele mai semnificative. Nu există nimic mai periculos pe lume decât o femeie care se plictisește. Nu e nimeni care să aibă nevoie mai urgent să fie iubit.” (p. 97)

Cele două părți ale cărții sunt despărțite (sau legate?) de episodul morții mamei. Finalul este dat de moartea tatălui și drumul înapoi spre Canada. Dar dincolo de drama despărțirii definitive de familie, rămâne drama celui care alege să plece, celui care vrea să o ia de la zero într-o altă țară. Portretele celor trei – mă refer inclusiv la autoportretul pe care și-l face „bigama” (deloc măgulitor pe alocuri!) – ascund în detaliile lor bine strecurate în text universuri distincte, care par că rămân separate pe veci. Bigama nu e un roman al infidelității, deși în fond despre asta este vorba în fiecare rând: cât de infideli suntem când alegem să plecăm de acasă? Fiecare cititor îl va citi în funcție de grila proprie de evaluare, dar și în funcție de așteptările pe care le are; pentru mulți va fi un roman al relațiilor (interumane), pentru alții va fi un roman al dezrădăcinării. Dar la fel de bine, Bigama poate fi un roman al înstrăinării sau, pur și simplu, un roman de dragoste. Indiferent în ce cheie va fi citit, un lucru este cert: Felicia Mihali este o scriitoare matură, Bigama fiind dovada.

Bigama de Felicia Mihali