Înainte și după 1989 sau cum să povestești copiilor istoria recentă

Ultimii ani ai regimului comunist românesc au fost și cei mai grei. Opresiunea regimului era din ce în ce mai puternică, sărăcia și impotența populației atinseseră cote inimaginabile pentru generațiile născute după 1989, restricțiile pe cât de absurde, pe atât de greu de acceptat. Raportul dintre libertățile personale și îndatoriri era evident înclinat în favoarea ultimelor, ceea ce punea veșnic cetățeanul în poziția de a căuta mereu soluții de supraviețuire. E greu de acceptat afirmații de genul „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”, când acestea vin din partea celor care au trăit măcar câțiva ani atunci, în acele condiții. Nu spun că nu există explicații pentru adicția lor față de un regim opresiv din toate punctele de vedere și nici nu vreau să discut aici despre acest aspect, ci mă opresc la unul din efectele (foarte greu de combătut) al „întreținerii” acestei viziuni: copiii și tinerii născuți după 1989 cad foarte ușor în plasa ideologilor de partid, care promovează totalitarismul (mai mult sau mai puțin mascat), de stânga sau de dreapta. Una din explicațiile pentru care partidele extremiste câștigă teren în viața politică românească și europeană de la o tur electoral la altul o găsim aici; nostalgiile vin la pachet întotdeauna cu edulcorarea, ceea ce înseamnă că memoria, infidelă cum o știm, păstrează doar întâmplările care (ne) avantajează. Explicațiile de genul „da, am dus-o greu, n-aveam de niciunele, dar aveam casă și serviciu asigurat” nu justifică nicidecum opresiunea regimului politic, din contra, devin fundament pentru un argument solid pentru alegerea unui regim democratic, cu condiția să plecăm din start de la ideea că mentalitatea se schimbă cel mai greu, uneori în zeci de ani. În mentalul colectiv românesc Ceaușescu va rămâne un mic tiran, chiar dacă mereu se vor găsi argumente pentru inițiativele și măsurile impuse de el, efectele acestora rareori i se impută 100% lui, mai degrabă camarilei și tovarășei de viață.

Acum câțiva ani a fost o mică dispută în media culturală românească vizavi de cărțile ale căror acțiuni au loc în anii ’80 ai secolului trecut; dezbaterea a pornit de la faptul că foarte multe din întâmplările acelor ani erau prezentate într-o perspectivă veselă, lipsită de orice umbră. Copilăria era lipsită de griji, iar copiii (mereu) protejați de bunici, părinți sau alte rude. Este și aici rostul de o analiză literară profundă, nu cred că va mai trece mult timp până va apărea un studiu pe această temă. Mi-am adus aminte de această dispută când citeam cărțile Adinei Rosetti și pentru cei care vor elabora acel studiu ele sunt obligatoriu de luat în seamă. Înainte de a argumenta această afirmație pe larg mai spun doar atât: întâmplarea face că am citit în ordinea inversă a scrierii lor cele două volume, ceea ce mă determină să spun că indiferent de unde veți începe citirea celor două cărți, revelațiile și întrebările vor fi la fel de multe.

Spre deosebire de alți scriitori, Adina Rosetti reușește să găsească vocea potrivită pentru fiecare personaj în parte. Ada Ștefănescu și colegii ei de clasă, Costache Traian, Lixandru Cristian și fetele Sasu Cristina și Stoicescu Daniela își trăiesc copilăria într-un stat comunist, dar fără să știe ce înseamnă cu adevărat un regim politic de extremă stânga. Pentru ei regulile nu par prea dure și niciodată prea multe (cine ar accepta astăzi să stea minute în șir cu mâinile la spate în timpul orelor, fără să se întrebe de ce așa și nu altfel?), cozile de la magazine țin de mersul firesc al lucrurilor, iar frigul din case iarna este atât de prezent, încât nimeni nu se întreabă dacă se poate și altfel. E o realitate pe care copiii acelor ani au trăit-o ca atare, fără să-și pună întrebări cu privire la alternative, pentru că habar n-aveau că se poate și altfel. în volumul apărut în 2021, Întâiul meu cuvânt de pionier, așa cum se poate deduce lesne din titlu, principalul eveniment este ceremonia prin care elevii de clase mici deveneau pionieri. Un eveniment major, pentru care toți copiii erau pregătiți intens, vreme de câteva săptămâni, iar părinții nu aveau altceva de făcut decât să-și ajute odraslele să treacă cu bine peste acest prag. Cravata de pioner și salutul sunt indicatorii de status care au rol de acceptare – erai recunoscut imediat și acceptat sine die ca fiind un viitor cetățean model al statului. Conformismul ca mecanism social și fundament pentru comportamentul în medii sociale diverse este foarte bine descris de Adina Rosetti, fără să facă uz de un vocabular foarte elaborat și, ceea ce este mai important, fără să dea senzația că vorbește adultul de azi despre copilul de ieri. E o greșeală frecvent întâlnită în cărțile pentru copii de care scriitoarea noastră se ferește și bine face. Foarte bine puse în evidență, dar fără să mute accentul pe ele, aspectele vieții adulților. Nu ei sunt subiectul acestei cărți, dar fără ei nu se poate. Sunt prezenți în viața celor mici, au alte griji și preocupări decât aceștia și, ce este cu adevărat important, au în permanență grijă ca cei mici să nu fie privați de micile bucurii ale zilei și să resimtă cât mai puțin lipsurile cotidiene. Foarte bine prezentat episodul cu statul la coadă pentru portocale și găsirea hârtiei igienice, ceva ce astăzi pare de domeniul fantasticului. Conflictul în jurul căruia se construiește povestea acestui volum este dat de un banc spus de unul din colegii Adei și bine a făcut autoarea că a pus acest eveniment în centrul atenției, pentru că astăzi trăim în zodia permisivității totale, fără niciun un pic de discernământ și limite. Drumul parcurs de la interdicția de a spune bancuri cu conducătorul țării la a glumi despre orice și oricând este pe cât de scurt, pe atât de greu de cuprins cu mintea unui copil de astăzi. De aceea găsesc binevenită dezbaterea sau discuția post lectură cu copiii, pentru că altfel povestea tinde să rămână în zona basmului, adică a ceva ce nu s-a întâmplat niciodată cu adevărat.

Cel de-al doilea volum, O istorie cu gust de kiwi, continuă aventura Adei Ștefănescu și a colegilor ei de clasă, dar în primii ani de după 1989. Anii în care inflația se instalează și în România, piața devine liberă, comerțul cu blugi aduși din Turcia înflorește și devine sursă de venit pentru multe familii, iar în jurul dozatoarelor TEC sunt în permanență cozi. Sucurile acelea colorate și pline de chimicale, departe de orice standard al consumului sănătos, au făcut deliciul copilăriei trăită în acei ani. Kiwi ca fruct nici nu exista încă pe piața românească, iar despre pasărea cu același nume auzeai cel mult în vreun episod al celebrei Teleenciclopedia, una din emisiunile cele mai longevive ale TVR-ului. Preocupările copiilor sunt altele acum, iar părinții pot spune bancuri fără să le fie teamă. Evenimentul principal al cărții este de astă dată, unul care nu ține de viața cotidiană a copiilor, dar care le va afecta evoluția în viitor: fenomenul Piața Universității și venirea minerilor. Ada își păstrează vocea de copil naiv, dar care începe să înțeleagă câte ceva din grozăvia evenimentelor, dar asta și pentru că are un termen de comparație – își aduce aminte de cum a fost pe când Ceaușescu era la putere. Meritul Adinei Rosetti este că lasă copilului care citește cartea să judece efectele mineriadelor, să facă comparațiile și să pună întrebări părinților sau bunicilor. E un demers exploratoriu postlectură provocat și provocator, în egală măsură, ceea ce transformă lectura în ceva mai mult decât o citire solitară, de tip loisir.

Nu se poate să vorbești despre cărțile pentru copii fără să aduci în discuție ilustrațiile acestora. Adina Rosetti s-a însoțit cu doi ilustratori de mare forță pentru cele două volume, Dan Ungureanu, respectiv Irina Maria Iliescu. De remarcat unitatea stilistică a celor două cărți; chiar dacă vorbim de apariții editoriale la doi ani distanță una de cealaltă și de doi ilustratori, cărțile au o identitate vizuală care le plasează în același univers de discurs. Deloc de neglijat, ba chiar vitale în economia celor două volume, sunt glosarele și sinopsisurile cu principalele evenimente politice ale anilor prezentați. Este aici o punere în contextul real al dezbaterilor care pot însoți lectura celor două cărți, un aspect asupra căruia ar trebui tot mai mulți scriitori de literatură pentru copii să dea atenția cuvenită. Anii ‚’90 fac parte din istoria contemporană, dar pentru un copil născut după 2010 par la fel de îndepărtați cum sunt pentru noi secolele XVIII-XIX. Pe de altă parte, transformările sociale și politice ale societății în ultimele trei decade s-au succedat cu o viteză uluitoare, ceea ce face ca memoria adulților să fie infidelă și părtinitoare.

Despre cum a fost și ce-a fost atunci: Întâiul meu cuvânt de pionier și O istorie cu gust de kiwi de Adina Rosetti. Luați-le, citiți-le și recomandați-le și celor din jurul vostru. Face bine oricând o dezbatere despre care regim politic este mai bun sau ce putem face noi, în calitate de cetățeni, astfel încât democrația să devină cu adevărat soluția cea mai bună din punct de vedere politic.

Întâiul meu cuvânt de pionier de Adina Rosetti