Înainte de plecare (recomandări de lectură)

Ceasul al unsprezecelea (un cvintet de povestiri) este cea mai recent tradusă la noi carte purtând semnătura inconfundabilă a lui Salman Rushdie. De regulă, volumele de proză scurtă împrumută, ca titlu generic, titlul uneia dintre povestiri, socotită de autor (sau de editor) reprezentativă pentru tematica sau pentru stilul său. În cazul acestei cărți, titlul este o metaforă pentru intervalul dintre pregătirile celor vârstnici și plecarea propriu-zisă Dincolo, dintre viață și moarte, dintre realitate și ficțiune/fantome. El precedă „al doisprezecelea ceas”, timpul rămas – de regulă, puțin, condensat – pentru clarificări, pentru a-ți lua rămas-bun etc. Raportat la titlu, se poate spune că tema centrală a celor cinci texte o reprezintă bătrânețea și moartea, relația cu propriul trecut și cu identitatea dinainte de marea trecere.

Acțiunea din cele cinci povestiri este plasată în India, Anglia sau America, adică în acele țări în care a trăit scriitorul, a cărui viață stă, de foarte mult timp, sub semnul unei nedrepte fatwa, emisă în urma publicării celebrelor sale Versete satanice, ultima încercare de asasinare soldându-se cu pierderea vederii la un ochi și incapacitatea de a-și folosi o mână (în 2022, pe scenă, când susținea o conferință la New York, a fost înjunghiat de mai multe ori cu un cuțit).

Textele din această carte sunt, din punct de vedere narativ, simple, dar vorbim despre o simplitate strategică, marca unui prozator cu experiență. Fiecare povestire este relatată răbdător, cu o intrigă adesea amânată premeditat, ca și deznodământul, de altfel; se remarcă astfel notele satiric-umoristice, ironia abilă, reflecțiile care întârzie rezolvarea unui posibil conflict și care, prin trenare, pot enerva un cititor mai puțin răbdător, neobișnuit cu stilul lui Rushdie.

Prima povestire, În sud, reprezintă doi bătrâni din India, Senior și Junior după poreclele lor, în ipostaza unor prieteni arțăgoși, care se tachinează zilnic, dar care nu concep să se rupă unul de celălalt. Senior pare că a avut o viață împlinită familial și profesional; după moartea primei soții, la senectute se recăsătorește cu o altă femeie, dar nu sunt compatibili, ci nefericiți. Senior se simte deja prea bolnav, lipsit de energie, acrit de existență și iritat de faptul că are prea multe rude grijulii în preajma sa. Pe de altă parte, Junior reprezintă ipostaza ratatului, a insului mediocru, fără nimic ieșit din comun, conștient de mediocritatea sa: funcționar public mărunt, singur la părinți, rude puține, dar, după cum aflăm, „dădea tot timpul impresia că este un om pentru care viața încă reprezintă o bucurie”. Un banal, dar fatal accident al unuia dintre ei schimbă rutina zilnică, perspectivele și se ajunge finalmente la concluzia că „lumea nu are nicio noimă”.

În Muziciana din Kahani, acțiunea se petrece într-un cartier din Bombay și are în centrul ei povestea unei artiste deosebit de înzestrate, dar nefericită în căsnicie. Povestirea se întinde pe mai multe pagini și relatează o istorie de familie cu de toate: un tată care își părăsește familia în timpul unei crize mistice, prezența unui guru fals, care profită de naivitatea oamenilor-adepți și se îmbogățește, căsătoria unei talentate muziciene cu o beizadea, nașterea unui copil mort, dar tranzacționat, la nivel monden, în mod absolut oribil, transformarea talentului muzical într-o formă de pedeapsă și într-un blestem care aduce, după unii, molima asupra orașului. Direcțiile și cheile de lectură sunt tot timpul la dispoziția cititorului.

Pendularea între lumea reală și lumea fantomelor transformă povestirea Târziu într-un text emblematic pentru puntea dintre lumi și dialogul dintre exponenții acestora. Întâlnirea unei tinere studente cu bursă integrală, din India, cu fantoma Membrului Onorific S.M. Arthur în incinta unui colegiu englez (aluzie la King’s College, Universitatea din Cambridge, unde autorul însuși a studiat) este relatată și analizată treptat, astfel încât, din notațiile naratorului și din discuțiile fetei cu fantoma, cititorul află întreaga istorie a celei din urmă, dar mai ales circumstanțele care au dus la moartea sa. Deși își ascunde multă vreme homosexualitatea, S.M. Arthur este nevoit să aleagă între închisoare și castrarea chimică, soluție propusă de însuși rectorul Colegiului, Emmemem. Sir Arthur era socotit rezident pe viață, grație faimei obținute în tinerețe de publicarea primului și singurului său roman. Pentru a nu aduce prejudicii colegiului, Arthur acceptă ingerarea unor pastile care au ca scop castrarea chimică. După moarte, fantoma nu are liniște până când nu-l silește pe rector să recunoască public tot ce a făcut, să demisioneze și să moară în anonimat. Dincolo însă de subiect în sine, sunt absolut fascinante deambulările fantomei, care urmărește ceilalți locatari/rezidenți, inclusiv pe rector, epicul dublu, comentariile, monologul permanent, detaliile care au legătură cu lumea materială și cea imaterială etc.

Analiza unui caz de dispariție face obiectul celei de-a patra povestiri, Oklahoma, care are ca pretext romanul neterminat al lui Franz Kafka, America. Într-un exercițiu de intertextualitate, naratorul din această povestire, un tânăr scriitor în devenire, relatează relația cu mentorul său, „unchiul K”, încercând în același timp să dezlege misterul dispariției acestuia și să infirme teoria că ar fi vorba, de fapt, despre o sinucidere. Problematica textului se ramifică: depresia și alteritatea (naratorul își caută mentorul și se întâlnește, într-un spațiu alternativ, cu versiunea sa mai vârstnică); versiunea mai tânără, trăind și ucenicind în proximitatea mentorului, nu are imaginație cât să creeze personaje, ci, potrivit soției mentorului, „fură” oameni reali și-i face captivi în ficțiune, de aici fuga și dispariția versiunii sale vârstnice. Acele „mici carențe de imaginație”, suplinite prin ficționalizarea realității, sunt văzute drept (auto)sabotaj.

Textul provoacă inclusiv prin trimiterile culturale: picturile lui Bosch, biografia și cărțile lui Franz Kafka, sinuciderea Virginiei Woolf, referințele despre Velazquez etc. Oklahoma, ca și America cu „K”, devin lumi imaginare, metafore pentru un ținut imaginar ideal, căutat cu ardoare toată viața…

Cartea se încheie cu un emblematic text-parabolă despre importanța libertății de exprimare. Sub titlul Bătrânul din piață, Rushdie imaginează un personaj fără identitate, fără nume, fără o adresă precisă. Este un bătrân cu o exasperantă rutină zilnică: vine în aceeași piață la aceeași oră, comandă invariabil o cafea mică și tare la singura cafenea din piață, la o altă oră, aceeași zilnic, bea o bere mică și mănâncă un sendviș, iar seara, la ora opt, pleacă „agale” spre casă: „Tot ce a avut vreo importanță în viața lui s-a întâmplat și se va întâmpla chiar aici, în această piață mică”, ne atrage atenția scriitorul la pagina 275. Bătrânul este spectator la certurile, pe diverse teme, ale oamenilor din piață și crede că „nimic nu pare să-i unească pe acești oameni în afară de dragostea pentru certuri în sine, certuri înțelese ca o formă de artă publică, ca un element definitoriu al culturii noastre” (pagina 276). „Cearta” reprezintă, de fapt, dreptul la cuvânt și la discuții în contradictoriu, dreptul la propria opinie, după ce multă vreme cearta fusese interzisă prin lege, un decret care silise oamenii să se declare mereu de acord cu orice și cu oricine. Pofta ulterioară de a se aduna în piață (ca într-o agora) și de „a se certa” este un debușeu, o nevoie de a-și verbaliza existența, de socializare, de „slobozire” a cuvântului dulce și aspru, tandru și colțuros, miezos sau superficial…

Devenim, la bătrânețe, mai înțelepți? Mai îndrăgostiți de puținul rămas ori poate acriți și cârcotași? Sau suntem, de fapt, simpli observatori într-o „piață” mai mare sau mai mică?!

Ceasul al unsprezecelea de Salman Rushdie