La o recentă lansare de carte de „istorie ecleziastică” din Galaţi, un distins şi fermecător profesor universitar exclama: „Doar suntem urmaşii Bizanţului şi ai Înaltei Porţi!” Desigur, exclamaţia se referea la anumite comportamente, deloc conforme cu normele… Uniunii Europene!
Dar se neglijează partea pozitivă a acestei moşteniri, cât o fi ea din partea plină a paharului! Puţini oameni (şi scriitori) se aventurează, în sensul foarte bun, în călătorii în timp, care presupun un efort deosebit, şi de documentare şi de construire ori adaptare la un anume stil, la reinventarea unui limbaj, dacă nu şi a unei limbi…
În ceea ce priveşte cărţile Doinei Ruşti, dacă nu te apuci tu să le citeşti, te vor citi ele… Vrând mai de mult să scriu un roman a cărui acţiune s-ar petrece pe la începutul secolului al XIX-lea, am luat cartea Doinei Ruşti, pentru atmosferă, dar am tot amânat… cufundarea în trecutul atât de puţin cunoscut de către cei mai mulţi, care se pot lăuda doar cu atmosfera filmelor cu haiduci…
Dar să ne întoarcem cu toţii în timp, să ajungem în biblioteca Saraiului sultanului Selim, unul dintre puţinii sultani ai Imperiului Otoman care a fost păstrat în memorie şi ca un bun compozitor… Este Selim al III-lea, (n. 24 decembrie 1761, Constantinopol, – d. 28 iulie 1808, Constantinopol, Imperiul Otoman), sultan al Imperiului Otoman în perioada 7 aprilie 1789 – 29 mai 1807, asasinat, probabil nu din motive de critică muzicală.
Vom ajunge la Bucureşti, „un oraş în care toată lumea dansează”, via Săruna (Salonic, pentru neiniţiaţi), via Istanbul, cu un aproape adolescent, la vremea respectivă, la 16-17 ani, te cam înrolai dacă erai din familia Milikopu, al cărei membru era Ioanis, eroul nostru…
Chiar dacă în „Manuscrisul…”, care începe aproape cu un cutremur, Ioanis plecând la drum imediat după ce la „Stambul căzură casele şi chiar băile imperiale, iar în Thessaloniki se făcură praf prăvăliile din Piaţa de Peşte.” (p.16), nu cutremurul fizic, al pământului, va fi important, ci acela al sufletului care se îndrăgosteşte… Şi, mai ales, cartea este şi despre… nume!
Chiar şi cel al trandafirului, cărţii lui Eco aducându-i-se un pios omagiu, la un moment dat!
Întorcându-ne la Ioanis, în roman el… va fi cunoscut mai degrabă ca… Leun! Chiar dacă şi în manuscrisul propriu-zis, actul de la care pleacă construcţia cărţii de iubire (iubire de oameni, de Bucureşti vechi, de imaginaţie, de omenesc românesc), act reprodus pe două din ultimele pagini, şi fotografic (este vorba de documentul nr.13/MCDLXXXV, Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, datat 10 februarie 1796), personajul este Ion sinu Radu Grecu…
Cum se va ajunge la aceste avataruri ale numelui, este de descoperit, odată cu capcanele „administrative” ale vremii. La paginile 24-25 se scrie:
„Numele poate fi pierdut, înlocuit, compromis, stâlcit sau furat. Există locuri în Europa în mod tradiţional populate de hoţii de nume, mai ales în Balcani, unde se zice că e ţinutul celor mai ingenioşi hoţomani. De altfel, Ioanis fusese avertizat încă din Istanbul de primejdiile călătoriei, dar nici un moment nu se gândise la nume. (…) Or, dacă tâlharii stăteau la drumul mare, hoţii de nume îşi duceau viaţa printre oamenii respectabili. (…) vreau să vă spun că un hoţ de nume nu e un simplu pungaş, ci un magician în stare să aprecieze o marfă de mare fineţe. Numele poate fi vândut, înlocuit sau păstrat pentru vremuri prielnice. Un nume e o portiţă secretă, e o cheie de scrin, o casetă în care sunt păstrate documente de preţ. Tocmai de aceea, vânătorii de nume sunt rari, iar lui Ioanis i-a scos soarta în faţă pe unul dintre cei mai stilaţi.”
Unul care poate ştia şi faptul că, într-un fel, unele nume n-ar avea nicio valoare: „Ce e un nume? Doar înfumurarea supremă a unui trandafir sortit risipirii.”
Oarecum în aceeaşi ordine de idei, scriitorii sunt şi… vânători de nume, de vieţi. Un personaj secundar din carte, deşi „scriitor de manuscris” (şi mărturisitor peste veacuri printr-un rând scris cu cerneală… simpatică!), Tilu Băjescu se gândeşte „să scrie povestea lui Leun şi a Maiorcăi. O carte legată în piele, scoasă la Tipografia de la Cişmea.” (p.255)
Tilu ajunge să admire iubirea celor doi, Leun şi Maiorca, şi ea, ţigancă de o frumuseţe misterioasă, cu… alt nume, în acte fiind Neaga, după numele bunicii sale din partea mamei, Tranca, vrăjitoare care sfârşeşte în ştreang, în urma unei încurcate afaceri amintind de romanele lui Alexandre Dumas…
Dar noi o vom şti de Maiorca, după un nume care apare într-un cântec la modă în vremea naşterii sale…
La urma urmelor, poate şi numele Iubirii este altul decât cel pe care îl bănuim noi, dar Maiorca se trăgea dintr-o familie care avusese un bărbat care, aproape ca în cartea lui Eliot despre pisici, „ştia numele adevărat al orişicui, acel nume ascuns, pe care de multe ori nu ajungeau să-l cunoască nici măcar purtătorii lui de drept.” (p.114)
Este drept că povestea „se leagă” la Bucureşti (cartea este şi o declaraţie de dragoste pentru frumuseţea mitologică a capitalei vechi, aici ducându-ne cu gândul la New Orleans-ul din nu mai ştiu care film de animaţie, prin mlaştinile Bozăriei: a, mi-am adus aminte, „Prinţesa şi broscoiul”, în maniera studiourilor Walt Disney!), unde „nici un nume nu e etern, unde planurile de lungă durată sunt dispreţuite în mod unanim.” (p.27) Câteva pagini mai încolo, se detaliază:
„…Bucureştiul, pentru cine nu ştie, este un oraş mâncător de cuvinte, o gaură hrănită cu şoapte, un depozit de şuierături şi de cântece. Este un oraş sugativă. Nu contează de unde vin, dacă sunt nemţeşti, greceşti sau chiar dintr-o limbă moartă. Orice cuvânt e o scânteie, un combustibil care ţine oraşul în viaţă. Cine vrea să scotocească după cuvinte pierdute, cine are mania acelor dulci vechituri trebuie neapărat să înceapă cu Bucureştiul. În fibra lui se plimbă, ca pe banda unei vitrine de lux, toate vorbele scăpate cu voie sau fără voie în perimetrul oraşului. Uneori, câte un refren apare din neant, adus inexplicabil de apele Dâmboviţei, încât pe cheiul ei impresia că şuşotesc spiriduşi.” (p.33)
Cert este că noul nume, care se pare că era cel ascuns, real, al lui Ioanis este spus prima oară chiar de către mama Maiorcăi: „Leun!”
„Gura spurcată a Trancăi era gura Maiorcăi, pe care o sărutase. Nici un cuvânt nu-intrase în sânge ca numele dat de ea. Leun era numele lui ascuns, pe care numai limba de şarpe a Trancăi ştiuse să-l dibuiască. Iar acest nume se foia prin toate cotloanele, ca o boare, ca un fâşâit, ca un oftat colectiv. În sângele lui acest nume făcuse pui.” (p.287)
La un anumit nivel al cărţii, de fapt, Doina Ruşti scrie un roman al cuvintelor şi al numelor, dragostea nebunească dintre un grec vlaş şi o ţigancă, pentru care vlaşul renunţă la libertate, fiind doar un pretext sau o legătură pentru ceea ce se întâmplă „când sufletul fierbe” sau începe să fiarbă… „Primele cuvinte ies la întâmplare”, „Un cuvânt e un mic vierme, făcut să se înmulţească peste măsură. Îţi intră în labirintul urechii cu harta în buzunar şi nu-l interesează nici un popas, nicio alianţă, iar în cazul de faţă nu s-a oprit decât în talamus, într-o zonă umbrită, unde se spune că ar fi un fel de lac bântuit de fantome. Dar Ioanis nu cunoştea această faţetă perversă a cuvintelor.” (p.9)
În aceste caz, la început a fost „manuscrisul”, apoi epitetul „fanariot” şi apoi povestea iar „orice poveste e compusă din cuvinte, iar între ele sunt unele ca nişte păianjeni. Nu sunt făcute din sunete curate, ci din protestele discrete ale unor fantome, cuibărite în fibra precară a hematiilor omeneşti. Singurul lor rost în lumea asta e acela de a găuri gândurile. Auzi un cuvânt şi-l uiţi imediat, fără să ai habar că din vibraţiile lui se răsucesc deja firele lipicioase ale unei pânze de atac, pândind să apară o emoţie încă nedezvoltată, ca o tulpină ruptă de celelalte, o bobiţă în care dorm speranţele unui suflet. Când dă de ea, acarianul zumzăitor o umflă ca pe un balon, făcând-o să cucerească teritorii imense şi să respire cu suferinţă de elf, până când nimic nu mai contează pentru acel om decât singură fantasma aspiraţiei lui clonate, devenită peste noapte o stăpână de fier.
Sonorităţile bulucite ale oraşului se loveau uneori de zgomotele casei Băjescu. Într-un oraş în care fiecare cuvânt era în căutare de fraze, orice accidente sonore contau pentru mersul capricios al istoriei.” (p.125)
Şi pentru mersul capricios al istoriei literaturii, ţinând cont de anii aproximativi ai scrierii cărţilor, „Solenoid” şi „Manuscrisul fanariot” se adaugă magistral altor cărţi care nemuresc artistic Bucureştiul, această viitoare Troie a românilor…
Din acest punct de vedere, probabil „Manuscrisul fanariot” este mai mult sau altceva decât „Principele”, deoarece cineva spunea că după acel roman, nu te mai poţi raporta la acele vremuri… dar ce prilej să ne aducem aminte şi de Nicole Filimon şi de ce nu şi de „Levantul”!
Ar fi nedrept, poate, să nu subliniem şi bogăţia fiinţei unor personaje precum marele boier Dan Braşoveanu Doicescu, sedus în cele din urmă de imaginea soţiei citind în cadă, apoi de cuvintele din cărţile ei, celălalt boier rival, Brăiloiu, Atimia Băneasa, Deli Zorzo care devine mitropolitul Dositei, menţionatul Tilu, dascălul Arghir şi Zoica, primul murind asasinat, desigur, ţiganii din familia Maiorcăi, cu tatăl Cucumeaua, adevăratul Leun, un Léon Perrier, valet de consul rus, chiar Consulul, apoi însăşi Ciuma, o bulibaşă şi un baron nu din copaci ci din Sibiu, aterizat la propriu din balon, un ghinionist precum Tuicădar mai ales chipul Iubirii este de neuitat, ca orice „maghevo”:
„Tot oraşul era ocupat de faţa Maiorcăi. Pe toate ferestrele fluturau cozile ei colorate. În fiecare gang se auzea glasul ei de gânsac, în fiecare trăsură se ascundeau braţele ei lungi, pe toate străzile tropăiau picioarele ascunse în târşogii purtaţi de trei generaţii. Maiorca îi stăpânea creierul. Coborâse în sângele lui ca o colonie de ţânţari şi-i încuiase bărbăţia într-un toc de tumbac, ale cărui muchii tăioase le simţea la fiece pas. Maiorca era în mintea lui, multiplicată. I se foia în toţi porii pielii, îi chicotea în urechi şi mai ales ăţi ridica fustele în ochii lui albăstriţi de durere, încât oricine se uita cu atenţie la Leun era imposibil să nu-i observe privirea învăluită în perdele.”
Leun, un fel de croitoraş viteaz (din iubire, dar şi din dorinţă de parvenire, învinsă însă de Eros, că doar de aceea venise în Bucureştiul văzut ca un EL Dorado!), plastograf, supus gurilor visului omenesc:
„Gurile inflamate, din care au muşcat alte guri hăituite de moarte. Guri mici, ieşite de sub fustele încălzite, din pliurile şalvarilor, gurile care ţin în viaţă orice sufleţel prăpădit, de la păduchele uitat în mizeria de sub unghii la prinţul care leneveşte acoperit de zarpale. Nicio fală a creierului nu e posibilă fără miile de guri ale visului omenesc.” (p.187-188)
Sunt amintite multe cărţi de vrăji, ori la modă în acea vreme, precum „Zăbava fanteziei” (inventată sau nu), dar de acum trebuie să cităm la cărţi care te vrăjesc, şeheradesc, şi „Manuscrisul Doinei”, al cărei nume adevărat ar putea fi, o, nu, Alisa, dar mai şedem şi mai vorbim! Şi ne putem scrie numele pe paginile cărţii, după obiceiurile acelui veac, în semn de apreciere (vezi „semnăturile” de la p.171 şi 193!). Ba „fiecare carte cerea o toaletă anume, încât ştia cu precizie cu ce fusese îmbrăcată pentru fiecare poveste.”
Dar poate de folos este să ştim, dincolo de orice „tocire a simţurilor”, amintită la p.104, cum să te dezlegi de o iubire nedorită, că mai toţi ne mai şi îndrăgostim fără să vrem, „dar mai ales pentru vindecarea de omul care nu te vrea” (p.163-164):
„Când un om cade bolnav după altul care nu are pentru el nici măcar simpatie, iată ce trebuie să facă pentru a scăpa de năpastă: mai întâi să scrie acel nume pe o hârtie şi să-l taie cu 50 de linii. Apoi să împăturească hârtia şi s-o lase într-un castron cu aluat până a doua zi. În zorii zilei, pe nemâncate, să frământe cu cenuşă aluatul, până iese o turtă, având grijă ca hârtia să fie bine acoperită. Acea pâiniţă trebuie acoperită noaptea în malul Dâmboviţei. Iar în timpul îngropăciunii nu are de spus decât nişte cuvinte: Trax, armegos, zarkon. Zarkon-taragon.” Sic!
Dar când sufletul fierbe… ochii de pisică nebună intră în sânge!
Şi imperiile nu mai contează, nici războaiele ruso-româno-turco-austriece, nici intrigile pentru tronul Ţării Româneşti, nici târgul de sclavi de la Galaţi, nici Pravila lui Armenopol… La urma urmelor, dintr-o viaţă de om rămâne doar duhul iubirii şi poate câteva cuvinte, cât să încapă într-un manuscris ori în catastifele unei Biserici: Leun, grec, croitor, însurat cu Maiorca ţiganca.
Aşa se termină cartea şi începe povestea ei!
Sau legenda…
„Manuscrisul fanariot” de Doina Ruști
Editura: Polirom
Anul apariției: 2015
Nr. de pagini: 318
ISBN: 978-973-46-6077-3
