Mi-am învins și ultimul strop de rezistență și am ajuns să văd un spectacol în Sala Mică a Palatului Copiilor. Nu înțeleg nici acum rațiunea apariției unui nou teatru în București (vreau să fiu foarte bine înțeleasă – o să pledez până nu o să mai pot gândi logic pentru apariția unor noi scene de tratru, independente sau de stat, pentru că este o mare nevoie de astfel de spații culturale, numai că la ora actuală bugetele teatrelor suferă dezechilibre insurmontabile, așa că nu se prea justifică apariția a încă unui teatru care să absoarbă și el bani de la buget, fie și al Bucureștiului) și mai ales într-o clădire deloc prietenoasă cu actele culturale de calitate, dovadă că mi-am stricat geanta doar pentru că am nimerit pe un scaun cu spătarul rupt. Nu pot să ignor condițiile în care se joacă, deși am fost în spații extrem de diferite și ca dimensiune și ca arhitectură, dar n-o să pot accepta niciodată ca fiind firească tenta aceea de vetust, prăfuit și „gata de casat”, cu atât mai mult când vorbim de spectacole destinate celor mici, cărora trebuie să le dezvoltăm simțul estetic.
Spectacolul în regia Amaliei Ciolan este conceput astfel încât să înțeleagă copiii de la 12 ani în sus. Și cred că e foarte bine aleasă vârsta, pentru că eu am fost cu fiica mea, care are doar cinci ani și 9 luni și care mi-a mărturisit că nu prea a înțeles despre ce-a fost vorba pe scenă (iar ea chiar e o obișnuită a teatrelor din București). Și cred că nivelul de înțelegere i-a fost afectat și de abordarea regizorală: o montare pe alocuri extrem de abstractă pentru un text care redă pe fond parabola fiului risipitor. Atunci când ai ca public țintă copiii trebuie să ții cont și de faptul că ei nu posedă o educație artistică într-atât de consolidată, încât să fie capabili să decodeze mesajul textului și să-l relaționeze cu jocul actoricesc. Ei nu pot să decodeze două mesaje la fel de încifrate, în același timp. Adică să înțeleagă și ce dansează actorii pe scenă și ce spun cei care nu dansează. Ceea ce s-a întâmplat de câteva ori de-a lungul spectacolului. Coregrafia Ioanei Macarie pe fond este foarte bună, deși eu i-am recunoscut multe din mișcări (are niște patternuri pe care i le regăsesc destul de des în coregrafiile ei, ceea ce ar trebui să-i dea de gândit), actorii fac corp comun și dau acea notă de unitate de care este nevoie la momentele de ansamblu. Dar acestea mi-au apărut ca fiind rupte de context, pur și simplu n-au avut nicio legătură cu scenele de joc propriu-zis.
Textul lui Valeriu Anania este extrem de frumos, care merită actori pe măsură. Viorel Păunescu și Paul Cimpoieru chiar sunt foarte buni în rolurile lor, la fel și Cristian Neacșu. Textul a fost bine decupat, astfel încât de multe ori replicile au sunat exact ca niște parabole; mie mi-a rămas în memorie „Dragostea este risipa sufletului”, pentru că, nu-i așa, astăzi nu prea mai știm să dăruim iubire celor din jurul nostru.
Mă gândesc că un text scris de Valeriu Anania încă își caută un regizor pe măsură, în ciuda rezervelor unora vizavi de subiectul propus. De aceea vin și spun că Hoțul de mărgăritare este un spectacol de văzut, dar cu rezerve: dacă mergeți cu copiii, explicați-le puțin înainte de a intra în sala de spectacol pilda fiului risipitor; dacă mergeți doar voi, adulții, nu vă așteptați să fiți foarte impresionați de cele văzute, dar nici n-o să fiți dezamăgiți.
Hoțul de mărgăritare –adaptare după Valeriu Anania
Distribuție
Eli – Viorel Ștefan Păunescu
Rimon – Daniel Filipescu / Alexandru Floroiu
Eliabar – Cristian Neacșu
Humbaba – Paul Cimpoieru
Fanuel – Sorin Aurel Sandu
Critias – Cătălin Frăsinescu
Tamara – Tamara Roman / Amalia Popa
Ariadna – Teodora Calagiu / Ana Maria Carablais
Poporul – Andrei Dogaru, Ștefan Rebeja, Cristina Marin, Carla Waltner, Carmen Mărgărit, Silvia Maurițiu
Regia: Amalia Ciolan
Scenografia: Mihaela Popescu
Coregrafia: Ioana Macarie
