Harul lui Gabriel Bebeșelea și Matthäus-Passion

Passio Domini nostri J.C. secundum Evangelistam Matthæum (Patimile Domnului nostru Iisus Hristos după Evanghelistul Matei) este titlul original al lucrării scrisă în 1727 de Bach. Matthäus-Passion (Patimile după Matei) este un oratoriu voci solo, cor dublu și orchestră dublă, pe un libret de Picander. Bach rămâne un titan al muzicii baroce, dar și al muzicii sacre, prolificitatea sa ajutându-l să fie cunoscut de cât mai mulți iubitori de muzică cultă. Concertele brandeburgice sau lucrările pentru orgă l-au așezat de multă vreme în galeria marilor compozitori de muzică cultă. Despre Matthäus-Passion (Patimile după Matei) nu se vorbește foarte mult în mediul cultural românesc, deși ar merita mult mai multă atenție. Ultima oară s-a cântat în București acum 16 ani, ceea ce spune multe despre disponibilitatea orchestrelor de a pregăti un astfel de concert; dincolo de vrere, rămâne în discuție putința, pentru că lucrarea e de o complexitate recunoscută, dar și de o întindere temporală solicitantă din multe puncte de vedere. Să nu uităm de cele soliștii vocali și de cele două coruri, ceea ce înseamnă că pe scenă vor fi, la un moment dat, câteva zeci de oameni.

credit foto Cătălina Filip (din repetiții)

Pe Gabriel Bebeșelea nu-l sperie munca, asta mi-e clar, după cum nu-l sperie nici complexitatea unei partituri cum este Matthäus-Passion (Patimile după Matei). Eram pregătită sufletește pentru câteva ceasuri de tăcere – n-ai cum să asculți altfel această lucrare -, așa se face că am stat nemișcată (la propriu) pe al șaselea scaun dintr-o lojă (cunoscătorii știu că e scaunul pliant fără spătar care se folosește adesea la concertele foarte cerute de public) fără să simt vreo durere de spate sau de picioare (n.m.: când cumpăr locurile online las platforma să decidă în locul meu). Ce nu știam era că Bebeșelea o să mă surprindă iar. Când am văzut scena împărțită în două secțiuni foarte distincte, pe Rafael Butaru ducându-se în dreapta dirijorului și pe Liviu Prunaru în stânga acestuia mi-am zis că da, o să fie și un „duel al viorilor” și m-am întrebat dacă copiii vor ocupa centrul scenei, în spate. Vocile îngerilor și ale mulțimii care suferă împreună cu Isus (o să las cu un singur i, pentru că Bach n-a fost ortodox) se vor auzi din sala Ateneului! Când au început să intre, pe rând, pe cele două părți ale sălii, mi-am adus aminte de Poema Română, când corul a intrat pe ușile de sub loja regală! Și chiar dacă nu s-au auzit cum trebuie (eu am fost la primul din cele concerte și emoția copiilor s-a văzut în multe momente, dar asta a dus concertul și mai mult în zona sacrului), acești copii au fost asemenea îngerilor, adică exact cum trebuie.

credit foto Cătălina Filip (din repetiții)

Spre deosebire de Requiem (oricare din ele), în Matthäus-Passion (Patimile după Matei) accentul cade pe narațiune, adică pe povestea Săptămânii Patimilor; de la intrarea în Ierusalim și până la ceasul Învierii, toate momentele sunt distincte și muzica pune în evidență textul evanghelic; durerea și patimile lui Isus impresionează până la lacrimi, aici vocile trebuie să se audă, ceea ce înseamnă o selecție bună de soliști, care să știe ce înseamnă muzică sacră, dar să fie și într-o formă vocală bună. Pe de altă parte, revolta mulțimii, dar și durerea Mariei și a apostolilor când își dau seama că Isus a murit pe cruce aparțin orchestrei. De fapt, celor două orchestre, pentru că Bebeșelea a dirijat două orchestre, două coruri și șase soliști! Ce efort mental, dar și fizic! Câtă putere de concentrare și cât (auto)control din partea lui! Și a fost așa cum trebuie, cerebral de la prima notă și până la ultima notă, când efectiv s-a înclinat în fața tuturor muzicienilor! Fără implicarea lor totală n-ar fi fost nimic memorabil.

credit foto Cătălina Filip (din repetiții)

Renáta Gebe-Fügi chiar știe ce înseamnă muzică barocă, a evitat orice stridență și a abordat fiecare moment cu smerenia impusă de temă. Mi-a plăcut și Valer Sabadus, după cum mi-au plăcut și bașii, dar cel mai mult mi-a plăcut momentul cu viola da gamba. E momentul să spun că mijlocul scenei a aparținut soliștilor – evangheliștii erau în fața scenei – clavecinului și violei da gamba. Dacă ținem cont și de așezarea în spațiu a corurilor, ne dăm seama că Bebeșelea a reușit să țină cont de acustică, dar a construit și o geografie muzicală cât se poate de vizuală; am avut în fața ochilor una din cele mai exemplare scenografii asociată cu muzica sacră!

Nu știu când o să se mai cânte Matthäus-Passion (Patimile după Matei) pe scena Ateneului Român, dar știu sigur că munca și gândirea lui Gabriel Bebeșelea au stabilit noi referințe/standarde. Un privilegiu pentru noi, cei care am avut astfel șansa să ne pregătim cum trebuie pentru Săptămâna Mare a creștinătății.

Orchestra şi Corul Filarmonicii George Enescu