Goana după putere. Europa între 1815 și 1914. O analiză

Richard J. Evans este istoric britanic specializat în istoria secolelor al XIX-lea și al XX-lea, mai ales în istoria Germaniei. Este și profesor Regius al Catedrei de Istorie din cadrul Universității Cambridge. Lucrările sale rămân cercetări de referință la nivel mondial. În 2016, istoricul a publicat The pursuit of power: Europe 1815-1914, volum tradus în limba română de Dorina Tătăran la Editura Corint, în anul 2025. Prefața îi aparține reputatului profesor și istoric de la Universitatea din București, Ovidiu Bozgan.

Lucrarea de față este structurată în opt mari capitole, echilibrate din punct de vedere dimensional, iar profesorul Ovidiu Bozgan susține că profesorul Richard J. Evans practică în această carte istoria totală, ceea ce este complet adevărat, dat fiind că sunt analizate detaliat toate palierele istorice cărora le acordă întreaga sa atenție. Fiecare capitol este subdivizat în 10 secțiuni. Astfel, capitolele 1, 3, 7, 8 se ocupă de istoria politică, 2 și 4 de istoria socială și economică, 5 și 6 de istoria culturală. În acest fel, totul este acoperit până în cele mai mici detalii. Intervalul cronologic ales de istoric este unul clar delimitat și extrem de relevant pentru marile schimbări produse la scara umanității, fiind un secol dens în metamorfoze politice, economice, sociale, culturale, ale mentalităților și circulației ideilor. De la înfrângerea definitivă a împăratului Napoleon I și desfășurarea Congresului de la Viena al cărui scop a fost, în principal, readucerea echilibrului teritorial în Europa, până la conturarea cauzelor și mizelor care au dus la izbucnirea Primului Război Mondial. Un decupaj cronologic esențial pentru o completă înțelegere a secolului al XX-lea și nu numai. Obiectivul cercetării este clar conturat de autor – contextul global va fi subliniat în mod repetat, iar evenimentele și procesele de pe alte continente vor fi aduse în narațiune ca o modalitate de a ajuta la explicarea a ceea ce s-a întâmplat în Europa în aceste decenii. Ține să menționeze și faptul că istoria globală mai înseamnă și istorie transnațională, mai ales în perioada analizată când naționalismele încep să construiască granițele etnice imaginare sau fizice, cele care vor duce la numeroase conflicte iscate în jurul acestei idei. Temele centrale ale cărții sunt și ele menționate de istoric.

Cum și de ce s-a ajuns la toate acestea și cum relațiile de putere din interiorul Europei au afectat și au fost afectate de relațiile de putere în schimbare rapidă dintre Europa, Asia, Africa și alte părți ale globului sunt temele care stau la baza acestei cărți.

Așadar, nu avem de-a face exclusiv cu o istorie descriptivă, ci cu o analiză cauzală a evenimentelor, o explicare a felului în care s-au desfășurat urmând algoritmul cauză-efect, esențial pentru a înțelege. Istoricul mărturisește că originile cărții de față sunt vechi, chiar din perioada în care am predat istoria Europei secolului al XIX-lea la mai multe universități, înainte ca interesul meu să se îndrepte spre secolul al XX-lea, odată cu mutarea mea la Cambridge, în 1998.

În 1815, după înfrângerea de la Waterloo, epopeea lui Napoleon I lua sfârșit, iar Europa era în căutarea unui nou echilibru. Monarhia, sub forma sa anterioară, a fost restaurată sub Ludovic al XVIII-lea, frate al fostului rege decapitat, Ludovic al XVI-lea. Situația economică era extrem de dificilă, noul rege introducând cenzura, după decenii de dezbateri aprinse și a impus reduceri ale cheltuielilor pentru armată. Foștii soldați ai lui Napoleon vor fi primii afectați de aceste măsuri drastice, iar veteranii s-au alăturat steagului imperial. Astfel, se naște legenda și mitul lui Napoleon, nu numai printre simpatizanți, ci și printre adversari. Bonapartismul devine un concept politic care semnifica patriotismul, sufragiul universal al bărbaților, suveranitatea națiunii, pe scurt, întrupa interesul pentru popor. De asemenea, însemna și o conducere sigură, bazată pe propriile forțe, curaj miliar. Întrunea toate trăsăturile unei mitologizări și hiperbolizări, deopotrivă. Sunt numeroși și cetățenii din afara Franței adepți ai cultului pentru Napoleon, mai ales în antiteză cu politica actualului rege. Rădăcinile succesului napoleonian erau identificate în Revoluția franceză și tot ceea ce ea a semnificat.

Și în opinia multor cetățeni din afara Franței, cultul pentru Napoleon avea la bază realizările Revoluției, transpuse într-o reformă consecventă după excesele Terorii de la începutul anilor ’90 ai secolului al XVIII-lea.

Irlandezii și polonezii îl transformaseră pe Napoleon în sursă de inspirație pentru propriile lor războaie, iar în China și Madagascar, Napoleon era venerat de unii ca un zeu. În Franța, actele militare și politice ale prim-consului și apoi împăratului au fost echivalate cu brave acte de curaj, Codul Civil era considerat documentul profund modernizator, punând accent pe unele dintre ideile revoluționare, egalitate, libertate, care își vor pierde puterea sub noul rege.

Europa și lumea, în general, mergeau mai departe. Pe 1 noiembrie 1814, reprezentanții marilor puteri europene se întruneau la Viena pentru a readuce echilibrul pe continent. Dincolo de negocieri și decizii politice, teritoriale, Congresul de la Viena a îmbrăcat și haina marilor baluri, unele dintre ele excesiv de extravagante și aflate în contrast cu rolul acestei întruniri europene. Balurile însemnau mai mult decât distracție, ci erau și o bună ocazie pentru a lega tot felul de legături. De la amantalâcuri la alianțe, diplomația avea mai multe fațete. Motivul pentru care dezbaterile s-au organizat la Viena a fost acela că Austria era cea care luase inițiativa de a forma repetate coaliții de puteri europene pentru a-l înfrunta pe împăratul francez. Odată decăzută Franța, Imperiul Austriac era cel mai puternic stat din Europa. Rusia reușea și ea să își abandoneze poziția periferică în jocul marilor interese și se mutase în centrul politicii europene. Raportul tradițional dintre statele europene era pe cale să se schimbe. Se puneau bazele unor instituții de colaborare, luând astfel naștere Concertul European – al cărui scop principal era menținerea păcii. Metternich, actorul principal al Congresului, compara deciziile pe care a fost nevoit să le ia cu ciopârțirea unei bucăți de brânză, subliniind arbitrariul sau lipsa interesului unei uniformități clare. În aceeași măsură, se schimbă și semnificația conceptului de suveranitate, a cărei bază se mutase în mod perceptibil de la indivizi și familii la națiuni și state. Ușor, dar sigur, lumea pășea într-o nouă etapă politică, ceea ce se observă și la felul în care se încheie tratatele internaționale.

Înainte de 1815, se considera că toate tratatele internaționale deveneau nule la moartea unui suveran și trebuiau reînnoite imediat, cu semnătura noului suveran, pentru a nu deveni caduce, dar, după 1815, această regulă nu s-a mai aplicat.

Începând cu Congresul de la Viena, tratatele se încheie între state, cu mijlocirea șefilor de stat, și nu între monarhi așa cum se întâmplase de secole până atunci. Pentru Franța începea o altă etapă dificilă atât sub conducerea lui Ludovic al XVIII-lea, dornic să dea o amprentă personală conducerii politice și să scape de fantoma lui Napoleon, ceea ce îl face rapid nepopular în rândul cetățenilor. Politica urmașului său, a lui Carol X-lea va fi și mai aspră, înăsprind cenzura presei și sporind puterea Bisericii, care, în 1824, a primit controlul asupra numirii tuturor profesorilor din școlile primare. O politică în contrast cu cea a lui Napoleon, cel care nu avusese o relație uniformă cu Biserica. În aceeași perioadă, Imperiul Rus trecea la rândul său prin dificultăți, mai ales cu revoltații dintre granițele imperiului. În 1825, țar devenea Nicolae I, care avea reputația de reacționar. Decembriștii au fost cei care i s-au opus în mod deschis, ajungându-se la foc de ambele părți, terminându-se cu un șir de execuții în rândul răsculaților. Decembriștii erau ofițeri de armată tineri, proveniți din clasele superioare. Scopul lor era o lovitură de stat militară, influențați de ideile Revoluției Franceze de libertate, de egalitate, principii atât de îndepărtate în Rusia. Era o luptă împotriva politicilor Romanovilor, dar și o încercare de a schimba autarhismul rusesc.

Aplecându-se asupra istoriei sociale, istoricul Evans identifică o altă mare problemă a acelei perioade, dar de data aceasta una socială și, interdependent, una economică. Diferența crasă între categoriile sociale și, mai ales, existența și statutul șerbiei. Diferențele există între Europa de Est și cea de Vest, raporturile dintre șerb și moșier fiind nuanțat cât de cât diferite. Prima mențiune e aceea că șerbii nu erau sclavi. Pe de altă parte, la nivel teoretic, șerbii aveau drepturi, dar și îndatoriri, și nici nu erau reprezentanți liberi. Munca șerbului nu era remunerată complet, iar obligațiile puteau reveni întregii sale familii.

Soția șerbului putea fi nevoită să toarcă pentru moșier și pentru familia acestuia sau să facă munci manuale ușoare, iar copiii lor puteau fi obligați să păzească oile sau caprele acestuia ori să servească în casa moșierească.

Raportarea la șerbi nu era o raportare firească la o ființă umană, mai degrabă erau considerați bunuri ale moșierilor. Astfel, șerbii puteau fi cumpărați și vânduți împreună cu pământul pe care-l aveau în arendă sau îl dețineau. În cazul în care moșierul vindea o proprietate, șerbii de pe aceasta treceau la noul proprietar. Însă, cu toată această strictețe și obligații, țăranii au început să se revolte, iar între 1826 și 1840, se pot identifica aproximativ 2000 de revolte țărănești violente în Rusia, oprite doar prin intervenția armatei. Nu va mai dura foarte mult până se vor întreprinde noi reforme agrare, printre care și abolirea șerbiei, fără să ne închipuim că raporturile sociale au fost puse pe picior de egalitate. În urma numeroaselor revolte țărănești desfășurate mai peste tot în Europa, se producea o schimbare socială ireversibilă. Moșierii pierdeau privilegii printre care cel de vânătoare pe pământurile altora și monopolurile moșierești, în timp ce, în anii ’60 ai secolului al XIX-lea, în Rusia a început să apară o nouă clasă de țărani fermieri avuți, celebrii culaci. Asta nu înseamnă că sărăcia a fost eliminată, dimpotrivă. Noua dinamică agricolă, lipsa unui sistem social de ajutorare, tâlhăriile duc, în continuare, la sărăcie accentuată. Astfel, în Anglia, în 1834, era adoptată Legea săracilor, menită să-i împingă pe săracii apți de muncă să muncească. Începe să se schimbe și obiceiurile alimentare, se cultivă cartoful și mai mult porumb, industria textilă capătă o pondere mai mare în economiile naționale și în cea europeană, căile de transport se amplifică ceea ce duce, în mod evident, la o mai facilă circulație a oamenilor și ideilor.

În anii ’30 – ’40, se manifestă din ce în ce mai pregnant ideile naționale, conturându-se naționalismul într-o primă variantă a sa, ca fiind drept solicitarea ca un stat să răspundă voinței suverane a unui anumit popor. Ulterior, observă istoricul, naționalismul a fost mai degrabă un mijloc de a atinge un scop decât un scop în sine, un mijloc de a aduce reforme politice și constituționale liberale în fața ordinii conservatoare impuse de Sfânta Alianță. De aici va mai fi un singur pas până la izbucnirea Revoluțiilor de la 1848, generic numite Primăvara Popoarelor, tocmai pentru că se aștepta o renaștere, o reîmprospătare a politicilor, economiilor și, nu în ultimul rând, a statelor și societăților. Principalele influențe identificate în cadrul acestui eveniment major au fost cele ale Revoluției de la 1789, de altfel anul 1848 a marcat înlocuirea temporară pe continentul european a gradualismului englez cu anarhismul francez. Mulți oameni se așteptau ca 1789 să se repete. Comparativ cu 1789, ideile revoluționare circulă repede de data aceasta, ca într-un joc de domino influențează statele europene de la un capă la altul al Europei. Motivul acestei rapide mișcări de idei? O mare parte a acestui fapt se datorează îmbunătățirii considerabile a comunicațiilor pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Noutatea geografică față de cele petrecute secolul trecut era aceea că Imperiul Austriac este cuprins de fervoarea revoluționară. Se instituie rapid măsuri de liberalizare în încerca de a potoli furia poporului. Împăratul Ferdinand I abolește cenzura, dar valul de revolte devine aproape irezistibil. Ceea ce devenea din ce în ce mai clar era faptul că nimic în Europa nu avea să mai fie la fel. Revoluția se prăbușește și, odată cu ea, fundamentele autorității. Societățile trebuiau strunite altfel, teroarea nu le mai spunea multe. Era un limbaj pe care îl învățaseră și ele. Metternich a fost nevoit să plece în 1848, Europa de la Viena anului 1815 dispăruse, iar noua Europă era foarte diferită de Europa Restaurației. Noii politicieni, Cavour, Bismarck, Napoleon al III-lea, au realizat că trebuiau să reimpună ordinea, dar și să obțină sprijinul maselor pentru stat. Două obiective complicat de îndeplinit.

Odată cu izbucnirea Războiului Crimeii (1853-1856), raporturile de putere erau iarăși luate în discuție. Imperiul Rus împotriva marilor puteri europene, o redefinire a statutului Rusiei în Concertul European. Înfrântă, Rusia realizează proporțiile dezastrului. Bilanțul conflictului a fost de o jumătate de milion de morți pe câmpul de luptă sau din cauza bolilor. Succesorul lui Nicolae I, Alexandru al II-lea, adoptă o serie de reforme interne, printre care și abolirea șerbiei în anul 1861. Emanciparea fiind văzută ca o posibilitate de îmbunătățire a capacităților armatei rusești. Napoleon al III-lea a fost nevoit să ia și el noi măsuri și să aplice noi reforme.

În a doua jumătate a anilor ’60, Napoleon al III-lea a început să se confrunte cu o opoziție din ce în ce mai mare față de dictatura sa din partea clasei de mijloc a cărei putere economică și financiară era în creștere, fiind forțat să acorde o serie de reforme care au inaugurat faza finală a domniei lui.

Între 1848 și 1871, Europa căpăta o nouă față. Se constituiseră Italia și Germania, Franța fiind înfrântă și umilită de forțele lui Bismarck. Salonul Oglinzilor de la Versailles devenea locul semnării certificatului de naștere al statului german. Naționalismul devenea o forță motrice majoră în politica europeană. Aristocrația europeană începea să decadă, iar în Franța n-au mai fost create titluri nobiliare după 1848, dar nici cele vechi nu au putut fi disipate în totalitate. Pierzându-și mult din autoritate și pământ, elita era greu să se mai definească. Se încheie căsătorii morganatice între noua și vechea nobilime în disperarea de a mai salva ceva. Cu toate acestea, erau numeroase zonele din Europa unde încă se ținea cont de aristocrație și semnificația ei. Se năștea un nou tip de elită, bazată în primul rând pe bogăție, amestecând moșieri, bancheri și oameni de afaceri, industriași și investitori, unii cu titluri, alții fără, dar toți având mai mult sau mai puțin același stil de viață, purtând același tip de haine și permițându-și același tip de distracții.

O altă problemă socială stringentă a acestei perioade se conturează în jurul statutului femeii. Bărbații erau reprezentanții durității, raționalității, cei capabili să conducă în spațiul public și privat. Vestimentar, masculinitatea era marcată de joben, de purtarea duelului în cazul unei ofense. Femeile erau considerate emoționale, fiind plasate în aceeași categorie cu copiii, drepturile lor fiind exercitate de soț sau de tată, în cazul în care erau necăsătorite. Lesne de înțeles că nu își puteau exercita profesiile, dacă ar fi avut acces la educație superioară. Însă secolul al XIX-lea se va arăta generos cu schimbările în această chestiune. În Anglia și Scoția, femeile încep să fie admise în învățământul superior. Începe să se accepte și divorțul, deși va mai dura până când societatea avea să își schimbe raportarea la o femeie divorțată. Se năștea feminismul, exercitat în statele europene de categorii diferite de femei. În Franța de adeptele republicanismului, în Germania de protestantele din clasa de mijloc.

Feministele au câștigat disputa nu atât pe baza drepturilor egale pentru toți indivizii, cât pe principiul că femeile vor exercita o influență benefică asupra întregii societăți, deoarece erau mai morale, mai simpatice și mai simțitoare decât bărbații.

Provocările sociale și politice încep să se reflecte în literatură și artă, conturând situația din fiecare spațiu. Apar marile romane ale literaturii clasice, printre care amintim: Anna Karenina, Părinți și copii, Mizerabilii, Mary Barton, etc. În artă se afirmă impresionismul, fiind reprezentat în muzică de Claude Debussy, Maurice Ravel. Marile picturi simboliste aduc la lumină umbrele unei lumi pudice prin tablourile lui Franz von Stuck, Edvard Munch, Gustav Klimt. Simultan, însă, Europa cunoaște și un val distructiv de antisemitism și o profundă criză a liberalismului. La Belle Époque avea mai multe fațete, iar în curând își va da toate măștile jos. Politica colonialistă a marilor puteri occidentale, preluarea puterii de lideri îndreptați mai degrabă spre conflict decât spre diplomație, cum era Wilhelm al II-lea al Germaniei, au dus la o degradare rapidă a situației relativ stabilă la începutul secolului al XX-lea. Alianțele fuseseră formate, iar conflictele regionale nu anunțau nimic bun. Semnalul a fost tras mai ales de situația din Balcani unde tocmai se desfășuraseră două războaie pe fondul tensiunilor naționale, teritoriale, confesionale, politice.

Războaiele Balcanice au condus direct la moartea a 200 000 de soldați, de toate părțile, dar haosul pe care l-au răspândit a făcut ca multe mii de civili să moară din cauza bolilor, în special a holerei și a tifosului. În multe privințe, aceste războaie au fost un semn prevestitor al lucrurilor care aveau să vină.

Pe 28 iunie 1914, prințul moștenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, a fost asasinat la Sarajevo. Scânteia fusese aruncată, iar butoiul cu pulbere lua foc. Germania, susținătoarea din umbră a imperiului, îi dă cecul în alb. Ultimatumul nu putea fi acceptat, tensiunile se metamorfozau în bile de foc. De la un război regional devine unul european și apoi mondial. Primul război total pe care îl traversa omenirea, dar nu singurul. Dincolo de complexitatea sa și schimbările aduse, era cert că izbucnirea Primului Război Mondial a pus capăt unui secol de hegemonie europeană asupra restului lumii.

Cartea Goana după putere. Europa între 1815 și 1914 este o contribuție istoriografică inestimabilă pentru cunoașterea unui secol de istorie a cărui principală putere a fost aceea de a schimba radical și definitiv lumea. Istoricul Richard J. Evans a reușit să analizeze Europa și lumea pe toate palierele, oferind cititorilor o capodoperă despre politică, societate, economie, cultură, despre necesitatea înțelegerii unui trecut atât de dens și atât de important.

Goana după putere. Europa între 1815 și 1914 de Richard J. Evans