Prin această nuvelă recent descoperită, Arthur Schnitzler propune o fascinantă imagine a Vienei fin de siècle, infuzată de tușe ironice și amare, capabile să sublinieze viziunea unui narator preocupat de miezul indescriptibil al lucrurilor. Pretextul de invocare a siluetei decadente a orașului, între cafenele și plimbări pe malul Dunării, este „aventura” (în sensul cel mai derizoriul al cuvântului) bătrânului Saxberger, poetaș în tinerețe, funcționar anonim în prezent, pus față în față cu perspectiva unei recunoașteri târzii a operei sale poetice, care acum zace prăfuită în sertar.

Maniera în care textul se dezvăluie nu e altceva decât o cufundare conștientă într-o farsă cu parfum (sau iz) literar. Ziua în care Saxberger, întors din plimbarea sa rutinieră, este smuls din langoare de către tânărul Meier, fervent admirator al plachetei timpurii a autorului, are însemnătatea unei modificări colosale a destinului. Pentru prima dată, Saxberger va face cunoștință, pe de-o parte, cu o boemă veleitară net mai atractivă decât tovarășii săi uzuali de cârciumă, iar pe de altă parte, la un nivel de profunzime, cu ideea călduță a aprecierii:

 

Meier vorbea plin de însuflețire despre surpriza pe care o va provoca apariția sa la cafenea alături de poetul Pribegiilor. Saxberger era plăcut emoționat. De fapt, nu i se mai întâmplase să ajungă într-o societate care să vadă în prezența lui o onoare deosebită.”

 

Înțelegem că întreaga nuvelă se sprijină pe eșafodajul atât de generos al falsificării. Orbit de ineditul situației, flatat cât se poate, Saxberger este incapabil să se dezlipească de toropeala intelectuală care l-a caracterizat până nu demult, astfel încât să poată pătrunde dincolo de lumea formelor. Înțelegerea motivațiilor acestui cenaclu de tineri cu pretenții de recunoaștere este cheia feririi de deziluzie; soluția se află în acest „de ce?” pentru care tinerii scriitori aleg să îl celebreze tocmai pe el, un ilustru necunoscut; Saxberger, însă, este un visător.

În ciuda dimensiunilor reduse, palierele de decriptare ale textului sunt multiple, înfățișate contrapunctic de către condeiul lui Arthur Schnitzler: între lumea Vienei din tinerețe și cea actuală, între imaginea însăși a timpului care se scurge, luând cu sine inspirație și vervă scriitoricească, și amorțirea din prezent, între camarazii grobieni cu care Saxberger își face veacul și noile sale cunoștințe cu aspirații mărețe, universul din „Glorie târzie” este cât se poate de palpabil, mustește de turnùri și de arrière-pensées și se cere descoperit cu migală. Fără să conțină nimic resentimentar, pasajele de interioritate ale protagonistului, în care se lasă în voia fluxului memoriei, stârnesc nostalgia pentru un elan vital al tinereții, acționând ca o pledoarie pentru vârsta pură, extatică:

 

Încă mai era lumină când ajunse la podul Augarten. De câte ori contemplase de acolo în ultimii ani drumul care se întindea de-a lungul canalului spre Nussdorf, între depozitele de lemn și fluviul cenușiu și lent, fără să se gândească o clipă la anii tinereții! Nu putea înțelege cum atâtea trăiri adânci se sting pur și simplu în cursul jalnic al existenței, de parcă nu ar fi fost niciodată. Își aminti și că uneori nu mersese singur pe drumul acesta. Dar nu mai știa cine îl însoțise. Nu putea să-și amintească de o persoană anume, și asta dădea rememorării o melancolie neobișnuită.

 

Dar aventura ontologică a lui Saxberger este, în fapt, și una gnoseologică. Confruntat pentru prima oară după mulți ani cu posibilitatea ieșirii din zona de confort, adaptarea personajului la nou este una ce necesită trudă și spirit tânăr; rând pe rând, în ciuda efortului și a bunăvoinței, Saxberger va eșua în încercările sale de a se reinventa, pe urmele unei vârste apuse, atât social, cât și, dacă vreți, literar. Aura mitică a poetului nerecunoscut de demult se lasă ușor disipată, iar „gloria târzie” este, până la proba contrarie, doar o iluzie. Dar și o oportunitate de a descoperi intențiile de adâncime ale Celuilalt, de a te situa în lume în raport cu acesta. Izbânda lui Arthur Schnitzler este aceea că a făcut, din personajul Saxberger, nu o înfățișare spectrală, aplatizată, ci o entitate complexă, cu luciri de maliție și slăbiciuni profund omenești:

 

Saxberger nu lăsă imediat pagina din mână, ci se făcu că mai citește și altceva. De fapt, știrea îl impresionase atât de tare, încât trebui să-și ascundă emoția. Venerabilul poet Saxberger… Gândul îi zbură înainte de toate la domnii din cârciuma Blaue Birne, mai ales la domnul Grossinger. Apoi se gândi la toți oamenii care nu auziseră niciodată numele lui și care astăzi, probabil, se întrebau rușinați cum de nu cunoșteau acest nume.

 

Fin cunoscător al firii umane avide de glorie, Arthur Schnitzler tranzitează de la conturarea unor forme fără fond, a acelei ebuliții fertile atât de specifice cenaclurilor literare (însă faptul este tratat cu blândă ironie, în opoziție, parcă, cu încrâncenarea din paginile „Omului sfârșit” al lui Papini, sau cu seriozitatea tinerească ce răzbate din cercul real-visceraliștilor care guvernează „Detectivii sălbatici”, scris de Roberto Bolano), a străduțelor și localurilor vieneze, la condiția scriitorului în sine. Scriitura este despuiată de orice iluzie, din „ființa” ei sunt păstrate mai curând înșelătoria și lupta pentru supremație, adeseori o luptă meschină, care dezbină. De fapt, „Glorie târzie” vorbește, în termeni sinceri, despre condiția scriitorului:

 

Și atunci îi trecu prin minte că, deși nu mai era în stare să scrie un rând, el, Saxberger, era totuși un om care avea o meserie, era ceea ce se numește, nu fără o anumită îndreptățire, un membru util al societății. Lismann însă era, dacă nu mai scria (și nu mai scria de mult), o nulitate, o nulitate absolută – un suflet zdrobit, după cum zisese chiar el, un ins care nu făcea decât să înjure și să împrumute bani de la toată lumea, chiar și de la micuțul Winder.

 

O societate a formei înșelătoare, la care cititorul are acces prin ocularul de adâncime al lui Arthur Schnitzler. Iar înțelegerea acesteia devine, pentru autor, înțelegere a sinelui.

 

download

Editura:  Humanitas

Traducerea: Ana Nedelea

Anul apariției: 2016

Nr. de pagini: 148

ISBN: 978-973-50-5339-0

Cartea este disponibilă pe site-ul editurii. 

 

Share.

About Author

Avatar photo

« Pentru el vara devenise o uriaşă istorie a literaturii mereu interbelice », zice un vers de-al lui Cărtărescu. Pentru mine, literatura a fost dintotdeauna interbelică fiindcă am perceput-o ca fiind situată la întretăierea a două realităţi, una provocatoare, iar cealalta blândă şi liniştitoare…pentru ca apoi ciclul să se repete, mereu şi mereu, la nesfârşit, ca o pace scurtă, trăită cu intensitate ori cu înfiorare, ca la auzul primelor gloanţe ce vestesc începerea luptei. Pe Bookhub nu voi încerca să realizez, de fapt, cronici de carte, ci voi rescrie, treptat, cronica unei pasiuni.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura