George Ștefan, Sabotaj

Deadpool (sau Seinfeld) în super-poezia contemporană (românească)

Poate ar trebui să observăm de la început… o anume economisire a „energiei lirice”, „sabotajul” fiind de fapt o… „autosabotare” asumată auto-ironic, „pentru că tot ce e mai bun nu e aici, pentru că tot ce e mai bun e în altă parte. pentru că tot/ ce e mai bun aparține altcuiva.” (p.8), dar „scenariul și regia” sunt adaptate la un fel de (auto)demitizare specifică, să zicem, unor filme precum Deadpool sau Venom, în care (super) eroii devin un fel de super-anti-eroi, poeții devenind cu măsură nu anti-poeți, ci altfel de poeți, migălind la alt mainstream despre care ar vrea să se spună că nu este mainstream!

Labirintică abordare! Dar „așa începe totul./ ai impresia că cineva încearcă să-ți spună ceva. să-ți impună ceva. singurul lucru bun pe care poți să-l faci acum e să te miști. să te miști în continuu.” (p.8), adică să scrii, să scrii, să scrii, poate să aplici câteva antropologic ori etnologic, pentru coloratură, deoarece între „adevăr” și „adevărat” trăiește Poezia, această Umbră a ceva, Cineva, Nimeni (a Nimănui) sau aproape Nimeni (de „prea departe”): cartea începe așa, „nimic nu e cu adevărat important,/ așa cum nimeni nu e cu adevărat de neînlocuit./ viețile noastre s-au încurcat deja între ele.// în general, viețile noastre nu sunt ale noastre.” (p.5, și cam așa este și cu poemele noastre, în general, sic!, care sunt parte din evanghelii personale, p.7, care nici ele nu prea sunt ale noastre ș.a.m.d.), o sugestie, voluntară sau nu, fiind că Liniștea, liniștile, ar fi niște poeme atât de râvnite (vezi p.16 și 53-54), de la 53 citând mai jos: „azi e o zi în care nu mi-am găsit liniștea, o zi în/ care am așteptat mult și bine, dar nu mi-am/ găsit liniștea, nici măcar o jumătate din ea, nici măcar 10% din ea.// adevărul e că nimeni nu te întreabă dacă ești/ bine./ adevărul: pe a 5-a planetă de la soare o zi/ durează 9 ore și 55 minute./ la capătul opus, pe venus, o zi durează 243/ de zile./ ăsta e adevărul.// e cineva acolo, dar e mult prea departe. dacă închizi ochii repede, repede, îl vezi cum vine spre tine.// poetul tău austriac îți spune:/ nu ai nimic din care să faci poezie.// poetul tău austriac îți spune:/ nu ai nimic de care să fii sigur.// azi e o zi în care nu mi-am găsit liniștea, o zi în/ care am așteptat mult și bine, dar nu mi-am/ găsit liniștea, nici măcar o jumătate din ea, nici măcar 1% din ea.// fii atent,/ un lucru e sigur – cum se prăbușește corpul/ în brațele tale ca un/ zgârie-nori, bucată cu bucată.// mă apăs aici și mă doare./ și e formidabil.// ăsta e adevărul.”

foto din arhiva personală George Ștefan

Neo-cartezian, măcar aproximativ, („azi, când în sfârșit corpul meu a fost egal cu mintea”, p.11), George Ștefan șoptește: mă doare, deci exist! Scriu încă, deci exist! Sau…. călătoresc, deci exist! Sau, altfel: „dacă nu strig/ nu se aude nimic.//// așa că nu strig.” (p.55)

Într-un fel, este un altfel (și de neo) dadaism:

„mi-ai spus atunci/ că toate hainele mele/ sunt greu de călcat/ și că viața e un fel/ de act dadaist/ din care nimeni/ nu pricepe nimic,/ că totul e/ când serios,/ când simplu, apoi ia sfârșit.” (p.41)

Pentru George Ștefan Viața este (și?) Poezie, și cinema sau, dacă vreți, film, film, film (sunt aluzii, de pildă, la un om molie, la Star Trek – printr-un poem trece „Enterprise”, George „engage”! -, poate este vreo aluzie și la Birdman al lui Michael Keaton (p.48), este „concretă” (apropo de istorii și experimente literare!), Poezia, ca și Viața, doar face cu ochiul minimalismului, cu celălalt… post-umanismului: „noi merităm ce e mai bun și mai sofisticat,/ suntem în viață/ și recunoaștem ceva ce foarte puțini oameni au voie.” (p.6), în ultimă instanță poetul fiind… un familist, nu numai pentru că (oare?) sunt texte în care mama, tata, sora sunt personaje „lirice”, schița unei „lirici erotice” sau măcar de iubire și… fericire (deși există undeva, în spate, „spatele lui”, o persoană care nu îl lasă să aibă „relații serioase”, dar mai are… „rătăciri”!) emoționând în fel și chip (la urma urmelor, și iubirea de sine cerând sacrificii):

„azi, când am făcut din nou aceeași prostie. și doar imaginea ta m-a ținut în viață.” (p.11), „simți dragoste sau poate doar ți se pare că simți/ dragoste./ ok. ți se pare că simți dragoste.” (p.24), „când oamenii sunt fericiți/ se îngrașă./ ce duminică plăcută și/ câtă ambiguitate sexuală pe fețele atâtor/ necunoscuți./ notă către sine – / primește și ți se va da.” (p.30), „am nevoie de tine,/ nu am nevoie de tine,/ nu reușesc să mă decid./ sunt încă tânăr,/ se vede.” (p.32)…

foto din arhiva personală George Ștefan

Dragostea, dragostea cu viermele său de mătase, de la p.45

Dintr-un interviu savuros realizat de Andra Rotaru (https://dlite.ro/george-stefan-al-doilea-volum-e-intotdeauna-mai-greu-de-scris-decat-primul/) aflăm cine este austriacul („Prietenul meu austriac este, desigur, Ernst Jandl, de a cărui poezie m-am îndrăgostit ca un prost după ce am citit traducerea lui Gabriel H. Decuble, apărută la Humanitas în 2012.”), detaliază și în ceea ce privește „familia” (nu prea mult, totuși. Cităm din carte: „familia e primul,/ familia e ultimul trib.”, p.46), „rușinea” (tot din carte: „câteodată rușinea asta e rea. dar câteodată e/ bună și ea mă oprește, ea mă prinde în brațe,/ ea mă trezește și tot ea mă culcă. sunt sora/ rușinii, sunt fratele ei și dincolo de ea nu există/ nimic.” – p.14; sau: „sunt un punct fix pe harta rușinii./ sunt un mecanism simplu./ previzibil.”, p.17)!

Din versuri, stihuri sau din ceea ce este printre acestea, mai aflăm poate chiar despre „anti-mistica” lui George Ștefan: „trăiesc într-o plapumă gri ca într-un biodom/ din care n-o să ies niciodată. aici îmi intoxic/ mintea, aici îmi bărbieresc obrajii, aici îmi/ îmbolnăvesc corpul. în fața celor văzute, în fața celor nevăzute. trăiesc într-o plapumă gri, incomodă, fără absolut niciun farmec.” (p.35) Cât despre viitor („oare cum va arăta viitorul nostru?”, p.46), social, dacă tot s-a tot antropolozat omenirea, nostradamica este clară: „copiii mei răsucesc un cuțit în inima mea./ copiii mei au scolioză și mor pe câmpul de luptă – copiii mei aruncați într-o groapă comună. le urez multă sănătate. și copiii copiilor mei o să lupte în războiul altora. e decis.” (p.37)

Dar, totuși, „nu e rău,/ nu e rău deloc.” (citat din „citesc biblia” – poemele au ca titlu primul vers sau prima parte a primului vers, în carte „bolduindu-se” cuvintele necesare!), șarm și umor sunt în această poezie de cutie din cutie din altă cutie („toată familia noastră duce cu ea o cutie și în ea stăm acum și dezbatem.”, p.49), dar „mama a avut întotdeauna dreptate,/ nimic nu poate fi iertat.” (p.50), nici revolta asta privitoare la… „destinul biologic al lumii” (p.56), neînțelegerea generală declarată spre final, adnotată totuși *„nu las nimic la întâmplare, nici măcar o singură noapte fără să treacă,/ și uite, în felul ăsta ciudat, până la urmă, înțelegi și tu importanța iubirii și mai taci dracului din gură.”, p.57, „virtutea nesperată” a (lipsei de) ignoranță/ței putând fi punctul de plecare pentru ceea ce va urma, dincolo de un accident „oribil” (p.61):

„dragostea mea e un bulgăre de zăpadă./ rostogolindu-se. corpul meu, la fel ca/ dragostea mea, e doar o dioramă. un obiect/ oarecare. dragostea mea nu poate fi o foarfecă/ sau un ceainic de fontă.” (p.60)

„asta e inima mea – vulnerabilă. ți-o las ție/ să faci ce știi cu ea. astea sunt hainele mele/ de duminică. sacoul alb îmi place cel mai mult – / o să te rog să-l păstrezi. să faci ce știi cu el.// când mă gândesc la tine sunt un copil care/ vrea să dea foc unei case.” (p.59)

Piromania (simbolică) face bine în… literatură, măcar din când în când, cartezianismul la care băteam apropo mai sus găsindu-și alte și alte exprimări, precum „eu scriu, deci nu sunt bun de nimic.”, dar explicația unei astfel de „capitulări” este clară tot în interviul mai sus amintit:

Andra Rotaru: Într-un poem scrii: „eu scriu, deci nu sunt bun de nimic.” Devalorizarea provine din exterior, dinspre societate?

George Ștefan: Devalorizarea mi-o fac singur, mulțumesc – sunt în continuare cel mai mare critic al meu. Cu toate astea, de când mă știu am auzit din partea apropiaților că poezia e cum e, că nu citește nici dracu’, că dacă nu fac bani din asta, atunci de ce-o mai fac. Fie că vrei sau nu, comentariile de genul te afectează și-ți mai ciobesc din stabillitate. Poate că așa trebuie să fie, poate că trebuie să lupți încontinuu ca să fie bine. Ca să nu te pierzi în ciorba asta călduță. Și eu încă o fac – încerc să-mi fac timp să citesc și să scriu, să merg la cinema și, când se cere, să nu fac absolut nimic. Rezistența prin lene!

Să fi fost acesta un citat sau o parafrază din numitul Seinfeld?

***

George Ștefan (n. 1985, Slatina) a studiat Etnologie și Antropologie culturală în București și Bordeaux. A debutat în poezie cu volumul Tata nu are cal (2017, Ed. Tracus Arte, cu numele George Ștefan Niță), manuscris câștigător al concursului pentru debut în poezie „Alexandru Mușina”. A publicat, printre altele, în revistele Iocan, Dilema veche și Steaua.

Sabotaj de George Ștefan