„Geografia intimă a femeii” de Natalie Angier

Orice s-ar putea spune despre această carte, fie de bine sau de rău, cert este faptul că este una captivantă, informativă și utilă. Dacă ești femeie, poate că nu vei afla prea multe lucruri pe care nu le-ai fi știut, simțit, intuit, dar o privire îndeaproape, fără ocolișuri și voalări este întotdeauna o prerogativă pentru răspunsuri proaspete la întrebări nepuse, dar totuși chinuitoare. Detalierea, uneori până la limita grotescului, a specificului corpului feminin, ar putea avea un efect terapeutic poate de regăsire, poate de redescoperire, dar cu siguranță de acceptare a condiției de femeie și de îndrăgire a acestei condiții.

Dacă ești bărbat… Ce pot să spun eu, o femeie, ce impresii ar putea avea un bărbat vizavi de o carte despre femei? Poate doar faptul că eu aș fi citit o carte asemănătoare despre anatomia bărbatului. Curiozitatea și dorința de cunoaștere cred că ar fi îndeajuns motive pentru a o citi, indiferent de gen.

„Geografia intimă a femeii” de Natalie Angier e o carte feministă, dar trebuie să spun de la început că e mai mult decât atât.

Dar să vedem, mai întâi, ce găsim dincolo de feminism. O carte foarte bine documentată, cu subiecte foarte îndeaproape și minuțios studiate, iar pedantismul scriitoarei nu l-am perceput ca fiind supărator nici chiar atunci când mi s-a făcut realmente rău de la descrierea unei histerectomii (intervenție chirurgicală de extirpare a uterului). Detaliile sunt pilonul de forță al cărții, dar dacă o sumă de informații inerte ți-ar fi aruncate pur și simplu dinainte, ele ar aluneca, tot la fel de simplu, pe alături. Frumusețea detaliilor este scoasă în evidență de talentul scriitoricesc al autoarei. Remarc și admir talentul Nataliei Angier de a scoate descrierea unor organe din monotonia lecțiilor de anatomie, de a le reînvia prin cuvinte, de a ne face să le simțim pulsația, funcția, rolul în puzzle-ul corpului uman prin întorsături de frază, prin comparații excelente (de exemplu, „trupul ei devine la fel de flasc ca un ceas pictat de Dali” descrie efectul anesteziei, iar „un șuvoi de sânge curge din vaginul donatoarei, ca un incediu provocat de o armată în retragere” redă cu acuitate tabloul viu al unei intervenții), prin contextul narativ în care le aplasează atât de reușit. Fiecare capitol are un erou liric și unul… biologic – organul, hormonul sau fluidul, fie el sânge sau lapte. Istoriile unor femei concrete sunt împletite cu istoriile organelor lor și cu istoria corpului femeiesc, în general.

Această combinație dintre flerul literar al autoarei și informațiile științifice riguros relatate face din cartea Nataliei Angier să fie prototipul manualului de biologie perfect. Manualul viitorului poate, un viitor în care ar fi bine ca știința să nu fie percepută de către învățăcel drept o îngrămădire de date arbitrare, ci drept o îngrămădire de date care are legătură cu realitatea în care trăiește și cu el însuși. Iar cartea Nataliei Angier asta face: te bagă în mijlocul acțiunii. Dacă descrie o intervenție chirurgicală (și vei avea ocazia să întâlnești câteva în carte), te face să te simți – nu, nu ca și cum ai fi doar prezent acolo, ci de parcă ai fi pe masa de operații, doar că descrierile ei uneori te lasă cu impresia că doctorul a uitat să-ți facă anestezia:

„Chirurgii se îngrămădesc deasupra triunghiului de un alb palid care este terenul lor de joacă. Ei fac o tăietură de circa 15 centimetri sub buricul pacientei, iar pielea ei răspunde dând la iveală o dungă de un roșu-aprins. Chirurgii cauterizează pielea pentru a întrerupe sângerarea. Apoi își fac loc prin rectus fascia, țesutul conectiv care ține totul la un loc. Apoi taie prin stratul foarte subțire de grăsime care arată ca grăsimea ce căptușește o găină încă negătită. Sub grăsime se află mușchii abdominali ai macientei: două straturi de mușchi roz, pe care chirurgii nu le taie, mulțumindu-se să le dea la o parte.”

Abundența sângelui și franchețea expunerii în acest tip de descrieri are ceva din dramatismul filmelor lui Quentin Tarantino:

„Și totuși, iese sânge, sânge și tot mai mult sânge, iar ei trebuie să-l absoarbă și iar să-l absoarbă și să cauterizeze ce pot.”

„Doctorii sunt, practic, băgați în cavitatea abdominală până la coate, lucrând cu o concentrare atât de intensă, că empatia mă face să-mi țin respirația. Trec nouăzeci de minute. Chirurgii nu au obosit, dar am obosit eu în locul lor. Finalmente, pot începe extirparea unor diverse părți. Bucățile sunt puse pe o tavă metalică, iar asistentul le ține astfel încât să le pot vedea.”

… urmează descrierea acelor bucăți de care am să vă scutesc eu, dar nu și ea. Ar putea părea că are un fel de plăcere malefică de a face cititorul să transpire, dar e mult mai probabil că nu are decât un interes de cercetător de a fi fidelă în descrieri, iar artistismul cu care le îmbogățește ne teleportează direct în sala de operații.

Dar dincolo de plasticitatea frazei sau de umorul cu nuanțe amărui, cred că am lăsat să se înțeleagă faptul că „Geografia intimă a femeii” are o valoare enciclopedică care cu greu ar putea fi asimilată altfel decât în contextul conceput de Natalie Angier. Noi, sensibilile făpturi leșinate după seriale siropoase (o exagerare obraznică și o generalizare neetică, desigur, dar foarte statistică, din păcate), cu greu putem fi ademenite dincolo de netezimea pielii loționate și strălucirea unghiei ojate. Dar s-ar putea să găsim dincolo mult mai multă informație utilă pentru a ne cunoaște, a deveni mai încrezute și pentru a acționa mai înțelept atunci când ajungem să luăm o decizie despre corpul nostru. După cum spune și autoarea: „Pentru a face o alegere cu adevărat informată, ai nevoie de informații.” Și eu aș face din această afirmație moto-ul cărții, nu doar pentru abundența datelor, dar și pentru forma digerabilă în care sunt prezentate.

Chiar dacă eu aș îngusta foarte mult aspectul educativ al cărții de la cel pe care și-l propune autoarea – de promovare a unui feminism încrâncenat – la cel de înțelegere a unor lucruri fundamentale despre cum funcționează organismul nostru, nu consider că trebuie să trec sub tăcere această calitate a cărții. Unele lucruri pe care le-am învățat din această carte am de gând să i le explic sau să i le citesc fiicei mele, chiar înainte de adolescență, ca să o pregătesc măcar parțial, pentru agitația hormonală care o va zdruncina la un moment dat. I-aș vorbi și despre stratul de grăsime care e firesc să apară tocmai în acel moment inoportun când începi să devii tot mai sensibilă la felul în care arăți. Dar cred deasemenea că și femeilor mature, care deseori se complac în postura de găini plouate, nu le-ar încurca să știe câtă vigoare se ascunde în corpul lor. Ar fi bine să știm ce face estrogenul cu organismul nostru, de ce apar fibroamele, de ce e sănătos să alăptăm, cum putem să îmbătrânim frumos.

Prezentând cartea până în acest moment, am filtrat tot ce am găsit frumos și util în ea. Pentru că dincolo de valoarea informativă și lectura captivantă e un feminism pe care cu greu pot să-l împărtășesc. Deoarece, prin toți porii ei, cartea încearcă să retragă dreptul la existență al unei discipline tinere și interesante. Psihologii evoluționiști sunt ținta autoarei: potrivit acesteia, ei nu sunt decât niște conspiraționiști care au apărut tocmai pentru a construi, din nimic, teorii îndreptate împotriva femeilor. În general, teoriile sunt privite drept niște capricii ale oamenilor de știință care, fiind în mare majoritate bărbați, intenționat le alcătuiesc pentru a-și întări tabăra. Ceea ce mi se pare o exagerare aberantă.

Trecând peste faptul că rigorile lumii științifice sunt neîndurătoare cu teoriile care nu sunt susținute de dovezi, ba chiar și peste faptul că cercetătorii țin mai mult la reputația lor decât la orice conspirație pe care nu văd cum ar putea fi interesați să o susțină, am avut neplăcerea să observ că autoarea e deranjată de teorii în general, susținând un fel de variație a teoriei „ecoansonului din Catedrala Sf. Marcu” a lui Stephen Jay Gould, potrivit căreia adaptaționiștii inventează adaptări pentru un organ sau altul, dar de fapt acestea nu sunt decât produsul secundar al altui lucru. La fel și Natalie Angier consideră că construirea de teorii ar compromite cumva știința. De parcă cunoașterea ar lua naștere cumva spontan, dintr-un morman de date experimentale. De fapt, experimentele pornesc de la idei, care se bazează pe alte idei deja dovedite în trecut. Dacă n-am înainta ipoteze (în baza sau în afara datelor cunoscute), nu am ști ce experimente să facem, unde să tăiem sau să săpăm, ce să observăm și cum să analizăm ceea ce avem.

În tot acest discurs împotriva teoriilor psihologilor evoluționiști însăși autoarea face o breșă pe care putem să ne permitem să o exploatăm: ea spune că ipotezele au ajuns să fie acceptate și chiar impuse înainte de a fi demonstrate. Din păcate, acesta este „păcatul” mass-mediei care preia, interpretează și, deseori, denaturează ipoteze nedesăvârșite, în așa fel încât acestea să prindă la public, să se vândă singure sau să susțină o ideologie, o mișcare. Asta s-a întâmplat mereu în istorie, uneori cu urmări îngrozitoare (să ne amintim de eugenism și nazism), dar trebuie să conștientizăm faptul că în fiecare din aceste cazuri (alături de alte multe jertfe nevinovate) știința a fost victima ideologiilor și niciodată, dar niciodată știința nu a construit ideologii.

Ca să mă descotorosesc de partea subiectivă a impresiilor personale față de „Geografia intimă a femeii”, trebuie să răspund foarte sincer la întrebarea dacă aș recomanda-o. Desigur, mai ales celor care se consideră îndeajuns de echilibrați și inteligenți pentru a privi dincolo de propagandă. Evit să critic feministele pentru că simpatizez această mișcare și consider că își are rostul, dar lectura acestei cărți mi-a confirmat încă o dată că nu pot să mă identific cu mișcarea în cauză. Oricum, dacă decizi sau nu să faci abstracție de feminism, te poți bucura de o lectură intrigantă și informativă parcurgând cartea Nataliei Angier.

Editura: Herald