Fratele fraților rătăcitori

Frații rătăcitori sunt mai mulți.

Pe unii, cei știuți, îi pierzi o vreme din vedere, ca să-i regăsești ulterior într-o curte în care n-ai pătruns niciodată. Se poate să fii așteptat, dincolo de gard, și de un cățel, care nu e cățel, e doar un prieten devotat.

Însă întâlnirea cu frații rătăcitori pe care nu știai că-i ai este de-a dreptul spectaculoasă. Un grai al sângelui sau poate ceva și mai puternic te face să privești atent în jur, cam cum s-a întâmplat în Cei trei muschetari sau în epopeea lui Harry Potter, în căutarea celor care îți seamănă și alături de care ți se îngăduie să trăiești, concomitent, mai multe vieți.

La începutul oricărei povești clasice suntem avertizați că tot ceea ce se povestește n-a avut loc niciodată. Totuși, când povestea în sine este convingătoare, îndoiala nu ne dă pace. Așa ajungem să ne întrebăm unde e sâmburele de adevăr al întâmplării. Ceva, ceva tot trebuie să se fi petrecut aievea. Timpul și spațiul capătă propria configurație, ieșind de pe traseul comun, așa cum suntem avertizați în minunatul fragment de pe ultima copertă a cărții:

„Ce-ți voi spune nu e o poveste, ci un lucru adevărat. Dacă vei citi cu atenție, vei simți că spun de la mine, că nu te duc cu vorba. Mă numesc Dezideriu şi m-am născut cu 40 de ani înainte de naşterea celui mai bătrân om din lume. Sunt un frate al fraţilor rătăcitori, al surorilor rătăcitoare – care nu-şi înţeleg încă rostul pe lumea asta. Treaba mea e să-i ajut s-o facă. Să le arăt cum lumea poate deveni strălucitoare.

Sufletul unui frate al fraţilor rătăcitori rămâne mereu la vârsta la care a fost descoperit de un frate mai mare. Eu am rămas mereu cu sufletul de la 12 ani. Deşi am mai bine de un secol şi jumătate, sunt, așadar, de vârsta ta.

Mângâie deci cartea asta: dacă vei simți că sufletul meu e în ea, că lumea se face strălucitoare, atunci mi-am găsit fratele rătăcitor. Sau sora rătăcitoare. Bine ne-am regăsit, fratele meu, sora mea.”

Textul ia forma unei scrisori poate pentru că în felul acesta adresarea este mai directă, mai autentică. Într-o scrisoare nu prea lungă nu poți să faci istoria omenirii, dar poți reconstitui istoria unei seri în care o maimuțică te-a luat de mână. Este chiar seara aceea în care ai fost recunoscut ca fratele fraților rătăcitori.

Dezi are un frate adevărat, pe Samuel. Dar cum frăția este de mai multe ranguri și se întinde în mai multe dimensiuni, nu te mira că te va recunoaște cineva, exact ca pe Harry Potter, cel însemnat pe frunte de un fulger. În cazul lui Dezi, sclipirea din ochi este indiciul apartenenței la o frăție vastă, de necuprins numai cu rațiunea. Deci e nevoie de imaginație.

„Dragi copii,

Aş putea să încep scrisoarea asta ca pe o poveste, dar aş minți. Nu e o poveste, ci pur și simplu o scrisoare de la un copil către alți copii, încă necunoscuți, dar dintre care măcar unul sau doi poate că vor vrea să-i devină prieteni sau, cum veți vedea, chiar frați după ce o vor citi.

În plus, scrisoarea asta nu poate fi o poveste şi din următorul motiv: în povești lucrurile se petrec demuuuult de tot, pe vremea când puricii voiau, nu ştiu de ce, să poarte potcoave, şi adunau nouăzeci și nouă de ocale de fier, nu știu exact cât înseamnă asta, în orice caz, zeci de kilograme de fier din care fierarul puricilor făcea ditamai potcoavele. Își prindeau apoi greutățile astea, pe care eu nici nu le-aş putea clinti, de picioarele lor mai subțiri decât ale ţânţarilor, şi săreau până se loveau de cer. Aşa era pe vremea poveştilor.

Eu pe vremea aia n-am trăit, şi n-am auzit pe nimeni, fie el copil sau om bătrân, care să fi trăit pe vremea aia. De asta îmi vine greu să cred în ce spun poveştile; când îmi povesteşte cineva, îl cred numai dacă-mi spune lucruri trăite de el. Și se simte întotdeauna într-o poveste dacă sunt lucruri trăite sau inventate. Un copil de doisprezece ani, ca mine, îşi dă seama imediat dacă cineva vorbeşte de la el sau te duce cu vorba.

Iar eu nu vreau să vă duc cu vorba. Ce vă voi povesti s-a întâmplat cu adevărat demult, dar nici pe departe aşa de demult ca vremea poveştilor. E o întâmplare de acum mai puțin de o sută cincizeci de ani; în ani de copil, poate să însemne aproape la fel de mult ca vremea poveştilor, dar în ani de om bătrân e destul de puțin.”

Povestea unui muzeu din Sibiu începe misterios, cu o căutare. Dezideriu își caută fratele care, cum se dovedește, se ascunsese (sau fusese atras) într-o casă cu aspect neobișnuit. Căutarea pornită ca o joacă se continuă până la lăsarea întunericului – e important să simțim și niște fiori, cum li se întâmplă și detectivilor care au de rezolvat un caz tenebros. În spatele omului negru, pe copertă, se decupează rotund, ca o aură, o lună neobișnuit de luminoasă, promisiunea unei aventuri extraordinare.

Mergând, ca cititori fără vârstă, în pas cu fratele nostru, ne dăm seama că fiecare element de noutate lărgește cercul descoperirilor. Exact cum se întâmplă și în viață, uneori, căutând ceva anume, se întâmplă să descoperi altceva, peste așteptări, ceva care te privește personal. În felul acesta, citind, deci trăind aventura ca și cum ai fi în poveste, căutarea devine lăuntrică.

Plecăm, așadar, în minunata carte a Fratelui fraților rătăcitori de la ideea că poveștile ne duc pe un alt tărâm sau pe un alt continent, în altă țară, în alt oraș, până la Râul Girafelor sau până la Nilul Alb. Și cine mai știe până unde…

Câteva informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

Radu Vancu (n. 13 iulie 1978, Sibiu) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Este conferenţiar la aceeaşi facultate şi redactor la revistele Transilvania şi Poesis internaţional. Coordonează secţiunea literară a revistei Timpul.

A tradus în română din poezia lui Ezra Pound, William Butler Yeats (Editura Humanitas Fiction) şi John Berryman (Casa de editură Max Blecher). A publicat mai multe antologii literare pe diverse teme, singur sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin ori Marius Chivu. A îngrijit ediţii din poezia lui Alexandru Macedonski şi Alexandru Muşina. Volume de poezie: Epistole pentru Camelia, Imago, 2002; Biographia litteraria, Vinea, 2006; Monstrul fericit, Cartier, 2009; Sebastian în vis, Tracus Arte, 2010; Amintiri pentru tatăl meu, Vinea, 2010; Frânghia înﬂorită, Casa de editură Max Blecher, 2012; 4 A.M. Cantosuri domestice, Casa de editură Max Blecher, 2015. Eseuri: Mircea Ivănescu: Poezia discreţiei absolute, Vinea, 2007 (ediţie revăzută şi adăugită, ART, 2015); Eminescu: Trei eseuri, InfoArt Media–Argonaut, 2011; Mistica poeziei: Lecturi în literatura contemporană, Muzeul Literaturii Române, 2013; Poezie şi individuaţie, Tracus Arte, 2014; România vertebrată, Adenium, 2016. Dintre cărţile lui, Frânghia înﬂorită a fost tradusă în turcă (Çiçek Açan Urgan, Yitik Ülke Yayınları, Istanbul, 2015), iar 4 A.M. Cantosuri domestice în maghiară (Hajnali négy. Házias cantók, Syllabux, Budapesta, 2016). Selecţii din poemele lui au fost traduse în englez ă, germană, franceză, suedeză, spaniolă, italiană, ﬂamandă, bulgară, sârbă, maghiară, turcă, greacă, rusă.