Fragment din volumul Numele meu este Selma. Povestea extraordinară a unei supraviețuitoare a lagărului de concentrare de la Ravensbrück de Selma van de PERRE, publicat de curând la Editura Polirom, traducere din limba neerlandeză de Alexa Stoicescu
Bestseller internațional
„Autoarea ne arată cum să găsim speranța în deznădejde și lumina în întuneric.” (Edith Eger, autoarea cărților Alegerea și Darul)
Avea șaptesprezece ani atunci când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial și a pierdut aproape totul: părinții, sora, numele, identitatea. Până la acel moment, a fi evreu nu jucase niciodată un rol important în viața ei, însă acest lucru a devenit brusc o problemă de viață și de moarte. Deși în 1942 a fost chemată să se înregistreze într-un lagăr de muncă, a reușit să evite soarta altor milioane de evrei și s-a alăturat Rezistenței: sub pseudonimul Margareta van der Kuit, a falsificat documente și le-a livrat în toată Olanda. A scăpat de naziști de mai multe ori, dar în iulie 1944 a fost trădată și transportată la Ravensbrück. Spre deosebire de sora și părinții săi, a reușit să supraviețuiască ororilor din lagăr pentru că, în tot timpul cât a stat acolo, nimeni nu a știut că este evreică și nici numele ei adevărat. Abia după război a îndrăznit să spună din nou: „Numele meu este Selma”.
Selma van de Perre – credit foto Chris van Houts
Selma Van De Perre, în vârstă de 102 ani, este în prezent printre ultimele supraviețuitoare ale lagărului de concentrare Ravensbrück. A luptat în Rezistența olandeză în timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial și a primit din partea guvernului olandez Crucea Comemorativă a Rezistenței.
FRAGMENT
Ravensbrück se află în nord-estul Germaniei, într-o zonă izolată, dar ușor accesibilă dinspre Berlin. Primele deținute au sosit aici la 18 mai 1939; în total, 132.000 de femei și copii au fost închiși la Ravensbrück. Se estimează că 92.000 dintre ei au murit înfometați, bolnavi sau executați. Cruzimea era de neimaginat. În primii ani, de exemplu, nou-născuții erau luați de lângă mamele lor și înecați sau lăsați într-un spațiu izolat până mureau. Mulți copii au fost îngropați de vii, otrăviți sau strangulați, iar sute de fetițe au fost sterilizate; alți copii au fost obligați să muncească, lucru care, de cele mai multe ori, le cauza moartea. Mai târziu, unii nou-născuți au fost lăsați să trăiască, dar, din cauza condițiilor îngrozitoare, mulți au murit. Barăcile, concepute de fapt pentru 250 de persoane, ajunseseră să adăpostească peste 1.500: trei, patru persoane împărțeau un singur pat. Mii de deținute erau obligate să doarmă pe podea, fără măcar o pătură.
S-au făcut experimente medicale îngrozitoare, iar multe femei au fost sterilizate cu forța. În afara complexului de la Ravensbrück exista un Jugendlager, un lagăr pentru tineri, numit Uckermark, construit inițial ca școală de corecție pentru tinerii infractori germani și austrieci. Ulterior, naziștii l-au transformat în lagăr de exterminare pentru femeile bolnave, care nu mai puteau muncească sau care aveau peste cincizeci și doi de ani. Peste 5.000 de femei au fost ucise acolo. Femeile condamnate la moarte erau împușcate în spațiile înguste dintre clădiri, primeau injecții letale sau erau gazate în dube speciale care serveau drept camere de gazare mobile. În 1943, naziștii au construit la Ravensbrück un crematoriu, iar în toamna anului 1944, o cameră de gazare. Acest loc era de o cruzime inimaginabilă!
Într-o parte a porții de la intrare se afla casa comandantului. Chiar în afara porții erau dormitoarele Aufseherinnen, cărora le ziceam „șoareci” din cauza uniformelor gri. Aceste clădiri există și astăzi. Tot în afara lagărului se aflau casele SS-iștilor, care duceau adesea o viață normală alături de soțiile și copiii lor. Aveau grădini bine întreținute, de care se ocupau deținute germane sau austriece folosite pe post de servitoare sau lucrătoare de birou. Aceste deținute beneficiau de anumite avantaje: primeau mâncare, haine curate, din când în când puteau face duș și dormeau în barăci privilegiate, unde se păstra curățenia. Germanii se temeau îngrozitor de infecții și de păduchi, așa încât se asigurau că deținutele care intrau în casele lor sunt curate. Reprezentanților Crucii Roșii care vizitau lagărul li se arătau doar aceste barăci privilegiate, astfel încât se crea impresia că acolo sunt condiții relativ bune. Abia mult mai târziu și-au dat seama oamenii cât de cumplit era de fapt lagărul. Pe dealul care se înălța deasupra lagărului se afla complexul Siemens. Inițial, era doar o fabrică în care deținutele lucrau zi de zi, dar, după câteva luni de la sosirea noastră, au fost construite barăci din lemn pentru sclavele de la Siemens.
Oricât de înfricoșătoare a fost sosirea noastră, nu aveam încă nici cea mai vagă idee despre realitatea macabră a existenței de la Ravensbrück. Gardienii și câinii lor ne-au condus de la tren până în lagăr. Am intrat pe o poartă făcută într-un gard mare, deasupra căreia era scris cu litere de-o șchioapă Arbeit macht frei, „munca te eliberează”, și am ajuns la locul faptei. Am trecut de gardieni și de casa comandantului, am luat-o pe strada principală acoperită cu cenușă și pietriș și am ajuns la un cort. În prima noapte, a trebuit să dormim aici. Chiar și pardoseala cortului era acoperită cu cenușă. Ne-am așezat pe pământ, întrebându-ne ce avea să se întâmple cu noi. Eram epuizate și nu voiam decât să dormim. Oricât de îngrozitor era, doar asta conta.
Deodată, una dintre femei a strigat: „O gânganie!”. Era un păduche. Gusta Eleveld, pe care o cunoșteam din lagărul de la Vught, a luat frâiele. „Toată lumea să treacă de partea asta a cortului”, a spus ea. Nu aveam prea mult spațiu, așa încât am dormit aproape lipite una de cealaltă. Când mă gândesc acum, a fost chiar amuzant, pentru că, în câteva săptămâni, vom fi toate pline de păduchi și îi vom lua de bună. Dormeam câte două sau trei într-un pat îngust suprapus. Jumătate din grupul nostru a dormit în acea noapte pe deal, sub cerul liber.
A doua zi, a trebuit să așteptăm la o coadă lungă pentru a fi entlaust (despăducheate). „Noi nu avem păduchi”, am spus, dar ei au țipat la noi și am fost îmbrâncite câte cinci într-o clădire, unde a trebuit să ne dezbrăcăm. Goale pușcă, am fost împinse sub dușuri din care curgea o apă rece ca gheața și bătute. Apoi, tot dezbrăcate, am fost obligate să stăm la coadă pentru ca un doctor să ne examineze părțile intime. Nu se spăla pe mâini și cred că nu purta mănuși. În orice caz, dacă purta, nu le schimba între două examinări. Cum unele dintre femei erau prostituate, este de mirare că niciuna dintre noi nu s-a infectat cu boli venerice. După aceea, ni s-a dat câte o rochie de închisoare, subțire, cu dungi gri și cu o cruce mare, albă în spate. Pe mâneci, purtam triunghiuri roșii, care corespundea statutului de deținut politic, iar prostituatele purtau triunghiuri negre, fiind considerate deținute „asociale”. Pe o fâșie de pânză prinsă pe brațul stâng aveam un număr. Al meu era 66947. Spre deosebire de ceea ce se întâmpla în alte lagăre de concentrare, aici, acest număr nu ne-a fost tatuat pe piele. Când am ieșit din clădire, nu mai semănam deloc cu femeile îmbrăcate în salopete albastre, îngrijite, care coborâseră din tren și cărora li se spunea die schöne Holländerinnen („frumoasele olandeze”). Arătam ca niște cerșetoare. Unele fete plângeau, fiindcă fuseseră rase în cap. Li se spusese că trebuie să scape de păduchi, dar eu cred că era pur și simplu un act de cruzime, căci li se întâmpla mai ales femeilor cu bucle frumoase.
Primul grup care a ieșit ne-a avertizat în legătură cu ce avea să se întâmple. Femeile din fiecare grup transmiteau repede grupului următor bunurile personale de valoare pe care le aveau, cum ar fi puloverele, pentru a le recupera mai târziu. Când am aflat că urma să părăsim Vught și să mergem în Germania, Gusta a luat din geanta mea cu lucruri personale jacheta albastră tricotată de Mams și stiloul Waterman al tatei. Reușise să scoată stiloul din lagăr ascunzându-l într-un tub de termometru. Când a intrat la spălător, mi-a înapoiat lucrurile, iar când mi-a venit mie rândul, le-am dat mai departe altora, de la care le-am recuperat după ce s-a terminat calvarul. Faptul că am reușit să salvăm jachete tricotate, încălțăminte și alte lucruri s-a dovedit a fi o binecuvântare, căci, după duș, nu mai aveam mare lucru, doar rochia subțire de închisoare. Unele dintre noi aveau și o jachetă subțire din bumbac, cu dungi. Pentru mine, faptul că aveam încă stiloul tatălui meu era o mare consolare.
Am fost duse în barăcile de carantină, unde erau paturi suprapuse, cu saltele din paie acoperite cu pânză albastră. Eram toate extrem de obosite și am adormit imediat. Ne-am agățat prosoapele de față și periuțele de dinți de colțurile paturilor, așa cum obișnuiam la Vught, dar acest lucru s-a dovedit a fi o naivitate: a doua zi dimineață, dispăruseră toate. Ulterior, am aflat că deținutele și gardienii numeau treaba asta „furt organizat”.
Am fost scoase din carantină a doua zi, iar gardienii ne-au dus la barăcile permanente. Am rămas acolo câteva săptămâni până când am fost mutate în fabrici. Fiecare baracă avea o singură intrare. Aceasta era Stube (camera de zi), unde stătea Blockälteste (femeia responsabilă cu supravegherea deținutelor din baracă). De obicei, aceasta era o deținută germană ori austriacă sau o infractoare cu privilegii. Avea o sobă mică pe care putea să fiarbă apă pentru cafea. Tot acolo își distra acolitele, două asistente. Adeseori, erau femei cu totul inumane, care le băteau pe celelalte deținute cu pumnii sau cu bastoanele. În fiecare baracă erau aproximativ două sute de paturi triple suprapuse, așa că era o înghesuială teribilă, iar cearșafurile saltelelor erau murdare. Eu am primit în acel moment unul dintre paturile de jos, ceea ce era bine, fiindcă aveam probleme serioase cu burta, și era foarte greu să cobori dintr-un pat de sus atunci când te simțeai rău și trebuia să mergi la toaletă.
În fiecare dimineață eram trezite la ora patru. Pentru apel, trebuia să ne aliniem în rânduri de câte zece, indiferent dacă ploua, ningea sau era ger. Dacă nu ne mișcam suficient de repede, veneau SS-iștii și femeile-gardian cu câini ciobănești germani și cu cravașe, urlând la noi și lovindu-ne. Apoi, Aufseherin ne număra, după care SS-iștii verificau numărătoarea. Niciodată nu părea să se potrivească, și de fiecare dată când pierdeau șirul, o luau de la capăt. Dacă numărătorile se potriveau, ni se dădea voie să plecăm. Două deținute mergeau împreună cu femeia-gardian după un butoi din lemn plin cu un surogat apos de cafea, pe care îl beam repede din căni de tinichea. Seara, după muncă și un nou apel, primeam un polonic de așa-zisă supă, care era doar apă cu câteva fire de iarbă sau varză, precum și o felie foarte subțire de ceva ce trebuia să fie pâine. Glumeam între noi spunând că este făcută din rumeguș, dar o mâncam cu lăcomie. Ne era mereu o foame cumplită. În timp ce mâncam, stăteam așezate pe pat, cu capul plecat. Alteori, trebuia să stăm afară – în camera de zi nu era destul spațiu ca să încăpem toate odată. În plus, era mai sigur să stăm departe de Blockälteste și de asistentele ei.
După câteva zile petrecute în lagărul principal, am fost chemată de Blockälteste. M-a întrebat, având lângă ea o Aufseherin, dacă vreau să merg într-un Muttiheim. Au spus că acolo voi primi mâncare bună și lapte. Habar n-aveam ce este un Muttiheim. Știam că Mutti înseamnă „mamă”, dar totul îmi suna destul de periculos. Am refuzat, spunând că prefer să rămân cu prietenele mele. În mod surprinzător, puteai să spui „nu”. Oricum, mi s-a părut mai sigur să rămân cu grupul meu. Când le-am povestit asta unor prietene mai în vârstă, au început să râdă. Mi-au explicat că Muttiheim este un loc în care fetele sunt obligate să întrețină relații sexuale cu soldați germani, astfel încât acestea să rămână însărcinate și să dea naștere unor copii arieni. Nu știau ce ironie a sorții ar fi fost în cazul meu!
