Traducere de Ovio Olaru
Premiul Nobel pentru Literatură 2023
Asle, un bătrân pictor văduv, își petrece zilele de dinaintea Crăciunului în căsuța lui singuratică de pe coasta de vest a Norvegiei, împărțindu-se între gesturile aproape ritualizate ale prezentului și apele tot mai ademenitoare ale trecutului. Trebuie să se pregătească însă de o călătorie, căci i-a promis vecinului său, Åsleik, că va sărbători Crăciunul alături de el și de sora lui, Guro. În același timp, un alt Asle, tot pictor, prietenul și dublul său, se zbate în spital între viață și moarte, măcinat de alcool. În acest ultim roman al Septologiei, care se încheie, biblic, într-o duminică, Fosse oferă o reflecție profundă asupra artei, a identității, a credinței și a viciului, asupra alegerilor care fac ca o viață să fie ceea ce este și, mai ales, asupra sfârșitului.
„Jon Fosse este unul dintre cei mai mari scriitori europeni.” – Karl Ove Knausgård
„Nu pot să compar lectura operei lui Fosse decât cu o cufundare în meditație. Ceva din sinele nostru critic este dat deoparte în acest proces și înlocuit cu ceva mai adânc, primordial. O stare de spirit. O atmosferă. Sunetul cuvintelor care se mișcă pe pagină.“ – The New York Review of Books
„Această capodoperă norvegiană este ca un ritual de purificare spirituală ce pare să reducă la tăcere cacofonia lumii moderne.“ – The New York Times
„Pasionantele incursiuni în trecut și măiestria cu care Fosse știe să îmbine cotidianul cu existențialul fac din Septologie o operă fascinantă, care te absoarbe cu totul.“ – The Guardian
Jon Fosse (n. 1959) este prozator, poet și dramaturg norvegian, unul dintre marii scriitori ai vremurilor noastre. Cariera sa prolififică a debutat în 1983, odată cu romanul Roșu, negru. A început să scrie teatru în 1993, iar piesele sale au cunoscut un succes nemaiîntâlnit, fiind jucate pe scenele din toată lumea. Opera lui este tradusă în mai bine de 50 de limbi, iar în 2023 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Un nume nou încheie Septologia care a debutat în Anansi. World Fiction, în 2022, cu Numele celălalt și a continuat cu Eu este un altul în 2024.
FRAGMENT
Și mă văd uitându-mă la cele două linii care se încrucișează cam pe la mijlocul tabloului, o linie maro și una violet, și văd cum am tras cele două linii încet, cu multă vopsea groasă în ulei, care a curs, iar acolo unde linia maro și cea violetă se încrucișează culorile se amestecă așa frumos și mă gândesc că nu mai suport să văd tabloul ăsta, fiindcă stă deja de atâta vreme pe șevalet, de câteva săptămâni, poate, așa că ori trebuie să pictez peste el cu alb, ori să-l duc în pod, în debaraua în care-mi țin toate tablourile pe care nu am vrut să le vând, dar mă gândesc la asta de atâtea zile, îmi zic și apuc rama tabloului și îi dau drumul și-mi dau seama că eu, care toată viața, de când eram un copil, am fost mereu așa preocupat să pictez, să pictez în ulei pe pânză, nu-mi mai doresc deloc să pictez, deloc-deloc, toată bucuria pictatului a dispărut, îmi zic și n-am mai pictat de câteva săptămâni și nici n-am mai scos caietul de schițe din geanta de piele maro agățată deasupra stivei de tablouri pe care le-am pus la o parte între ușa holului și ușa camerei și îmi zic că vreau să scap și de tabloul ăsta și vreau să scap și de șevalet, de tuburile cu vopsea de ulei, de tot, vreau să scap de toate lucrurile care au de-a face cu pictura și care stau acum pe masa din camera mare ce mi-a servit și de atelier, și așa a fost încă de când eu și Ales ne-am mutat aici cu multă vreme în urmă, să scap de toate, fiindcă îmi fac rău și trebuie să scap de ele, gata, nici nu-mi dau seama ce s-a întâmplat cu mine, dar s-a întâmplat ceva, ceva s-a întâmplat, îmi zic și poate nici nu contează ce s-a întâmplat, îmi zic și îl aud pe Åsleik zicând Crucea Sfântului Andrei și apăsând pe cuvinte, apăsând în felul acela nesuferit, o zice de parcă ar vrea să arate că știe și el câte ceva, cu un soi de mândrie, simplu cum e el, Åsleik, da, ăsta e cuvântul potrivit, simplu, îmi zic și-mi aduc aminte că i-am zis c-o să merg cu el la Øygna să sărbătorim Crăciunul la Sora lui, cum îi zice el, la femeia pe care o cheamă Guro, și pentru mine e cum nu se poate mai bine, fiindcă dacă rămân singur nu fac decât să stau în pat, nici măcar nu mă scol, decât ca să-mi iau niște apă dacă mi-e sete sau niște mâncare dacă mi-e foame, altfel stau în pat în dormitor cu lumina stinsă și cu perdelele trase, să fie cât de întuneric se poate, și încerc să dorm și încerc să nu mă gândesc la nimic, fiindcă vreau ca totul să se golească, să fie gol, gol și liniște, liniște, da, liniște și întuneric, fiindcă acum nu vreau decât liniște, să se facă liniște cu totul, liniștea să se lase asupra mea ca zăpada și să mă acopere, liniștea să se lase asupra tuturor lucrurilor și asupra mea, da, peste mine, o liniște să ningă peste mine și să mă acopere, să mă facă invizibil, să facă totul invizibil, să facă totul să dispară, îmi zic, și toate gândurile să dispară, să dispară toate imaginile care mi s-au adunat în minte și care mă chinuie și eu să mă golesc, să mă golesc de tot, să devin un nimic liniștit, un întuneric liniștit, și poate acum mă gândesc de fapt la pacea lui Dumnezeu, sau poate nu? Poate nu are nimic de-a face cu ceea ce poate fi numit Dumnezeu? îmi zic, asta dacă are rost să vorbești despre Dumnezeu, dacă are vreun sens, fiindcă nu este Dumnezeu doar ceva ce există pur și simplu, dar despre care nimeni nu poate zice nimic? îmi zic și mă gândesc că-mi face în continuare bine să mă rog, să mă rog cu ajutorul rozariului în felul ăsta al meu, la fel și mersul la slujbă, dar e mult de condus până la Bjørgvin, în orice caz mult dacă te întorci în aceeași zi, mi-e groază să mă gândesc, îmi zic, și uneori am mai înnoptat și la Heimen, îmi zic, dar în fiecare an am mers la slujbă în prima zi de Crăciun și așa aș fi făcut și anul ăsta dacă nu aș fi acceptat să merg cu Åsleik să sărbătorim Crăciunul acasă la Sora lui, așa că anul ăsta nu voi fi la slujba de Crăciun, îmi zic și stau în fața șevaletului și merg și mă așez în fața ferestrei și mă uit afară și chiar dacă e întuneric disting aleea pe care am făcut-o până jos, la drumul principal și văd marea, cât cuprinzi cu privirea numai mare și creste și stânci, și mai încolo oceanul, vastitatea oceanului, largul, chiar dacă e întuneric disting totul foarte bine și îmi zic că trebuie să scap de tablou, trebuie să-l duc de aici, nu mai vreau să-l văd, nu mai vreau să-l am în cameră, trebuie să scap de el, îmi zic și merg la șevalet și apuc rama tabloului și ridic tabloul de pe șevalet și îl așez în stiva cu tablouri neterminate de sub cuierul unde stă agățată geanta de piele maro, între ușa dormitorului și ușa holului, stiva cu tablouri de care nu sunt încă pe de-a-ntregul mulțumit, și mă uit la peretele de lângă ușa bucătăriei și acolo nu se mai află niciun tablou, fiindcă acum câteva săptămâni am fost cu ele la Bjørgvin, la Galeria Beyer, îmi zic și-l văd pe Brage lângă ușa bucătăriei și privindu-mă și pare că îi e milă de mine, îmi zic, arată de parcă vrea să mă aline, dar nu știe cum, și îi văd ochii de cățel și e ca și cum ei înțeleg totul, ca și cum nimic nu s-ar putea ascunde de ei, îmi zic și Brage e tot timpul după mine, dacă mă așez pe bancă vine și se așază lângă mine, la fel și dacă mă întind seara în pat în dormitor, mă urmează și sare și el în pat, da, viața n-ar mai fi la fel fără câine, fără Brage, îmi zic, dar în curând Asle se va însănătoși și va trebui să-l dau înapoi, îmi zic și atunci o să-mi iau un câine al meu, gata, sunt hotărât, îmi zic, fiindcă n-am avut niciodată câine, oricât de des m-am gândit să-mi iau unul, de câte ori nu mi-am dorit să am câinele meu și barca mea, o barcă de Barmen, dar până acum am rămas numai cu gândul Brage, zic eu și imediat începe să dea din coadă și mă gândesc că are nevoie afară
Hai să ieșim la plimbare, Brage, zic eu și mă duc să deschid ușa de la intrare și Brage iese alergând în zăpadă, dar acum nu mai ninge și s-a făcut mai frig, e o seară rece și senină și văd stelele luminoase pe cerul senin și văd luna, mare și rotundă și galbenă, îmi zic și mă gândesc că din lună strălucește Dumnezeu, din lună și din stele, într-un fel, chiar dacă El nu e nimic și nu are niciun fel de-a fi și nicio rațiune de-a fi, Dumnezeu are o rațiune de a fi la fel de bună ca luna, ca stelele, luna există pur și simplu, stelele există pur și simplu, o floare există pur și simplu și la fel și o căprioară, fiindcă și luna, și stelele, și florile, și căprioarele sunt pur și simplu ceea ce sunt și nimic mai mult, dar spre deosebire de Dumnezeu, ele au un fel de-a fi, îmi zic și mi-e frig, azi e vineri și e seară și mâine e ziua dinaintea Ajunului și anul ăsta o să merg cu Åsleik să sărbătorim Crăciunul împreună cu sora lui, Guro, în Øygna, și în fiecare an de când Scripcarul a părăsit-o pe Sora lui Åsleik el m-a tot invitat să vin la ea de Crăciun, fiindcă pe când Sora și Scripcarul trăiau împreună, Åsleik nu își sărbătorea Crăciunul la ea, iar eu timp de mai bine de zece ani i-am zis mereu că aș prefera să-mi petrec Crăciunul singur, dar anul ăsta nu mai vreau să fiu singur, nu mai vreau nimic, sincer să fiu, și cu atât mai puțin să pictez, e de-a dreptul bizar, îmi zic și îl strig pe Brage și el vine înapoi țopăind și intrăm în hol și el se scutură, își scutură zăpada din blană și eu închid ușa de la intrare și ajung în încăperea care e deopotrivă atelier și cameră de zi și care în curând nu va mai fi decât cameră de zi și îmi dau seama că sunt obosit, ar trebui să merg să mă întind, îmi zic și mă duc și mă așez pe scaunul meu la masa rotundă și privesc în întuneric spre reperul meu, spre punctul meu fix din Marea Sygne și privesc valurile și-l văd pe Asle ieșind din apartamentul lui Herdis Åsen de pe Strada Universității, numărul 7, unde stă în chirie, și pornind spre Școala de Artă și se gândește cum în fiecare zi schițează trei ore după modele, crochiuri se cheamă, și apoi are două ore de istoria artei pe săptămână, asta probabil îi prinde cel mai bine, fiindcă cel care ține cursurile, profesorul Christie, e profesor de istoria artei la Universitatea din Bjørgvin, și ce îl captivează mai tare nu e atât ce zice, cât fotografiile cu opere de artă pe care li le arată, își zice Asle, iar profesorul Christie zice că e evident că cei mai mari artiști creează ceva diferit, introduc, prin arta lor pe de-a-ntregul unică, ceva nou în lume, un nou mod de-a privi lucrurile, care nu era cunoscut până atunci, iar după ce un astfel de artist și-a încheiat munca, lumea arată cu totul altfel, zice profesorul Christie, dar cea mai puternică impresie i-au făcut-o lui Asle imaginile pe care li le-a arătat și cărțile la care făcea referire și pe care le putea împrumuta de la Școala de Artă, fiindcă școala avea o bibliotecă uriașă, dar listele de așteptare erau lungi, de exemplu se trecuse pe o listă de așteptare pentru o carte cu tablourile lui Lars Hertervig și a durat trei luni până a reușit să împrumute cartea, și a avut voie s-o țină doar o lună, își amintește Asle, dar apoi a găsit o cărțulie cu picturile lui Lars Hertervig într-o librărie din Bjørgvin și și-a cumpărat-o și cărțulia era suficient de mică încât să-i încapă în buzunarul interior al jachetei negre de catifea și a început apoi să umble cu ea în buzunar tot timpul și să se uite la imagini ori de câte ori avea vreme, când se așeza pe o bancă în parc sau când stătea singur la Cafenea sau la Crâșmă, și apoi mai era și Muzeul de Artă din Bjørgvin, probabil că de acolo a învățat Asle cel mai mult, fiindcă adevărul e că nu mai văzuse niciodată tablouri adevărate înainte să vină la Bjørgvin, și încă din prima zi la Școala de Artă li s-a zis, chiar Eiliv Pedersen le-a zis, că trebuiau să meargă la Muzeul de Artă cât de des puteau și să stea câte o oră sau chiar mai multe să se uite la unul și același tablou, și dacă nu au mai fost niciodată, era un moment bun să-și facă o idee despre colecția de la muzeu, le-a zis, și să-și aleagă o pictură și să o studieze cu mare atenție, să o aprofundeze și chiar să facă schițe după ea sau poate să facă niște schițe ale lor, care să intre într-un dialog cu tabloul, așa le-a zis Eiliv Pedersen, își amintește Asle, și dacă pictau suficient de bine se putea chiar ca Muzeul de Artă din Bjørgvin să le cumpere unul sau mai multe tablouri, iar asta era o mare onoare, le-a zis el, da, cea mai mare onoare după aceea de a fi Artist Invitat la Festivalul de Artă din Bjørgvin și de a-ți vedea unul sau mai multe tablouri cumpărate de Muzeul de Artă al Norvegiei din Oslo, așa a zis, își amintește Asle și se gândește că el unul s-ar fi mulțumit și numai să reușească să picteze și să câștige suficient de mulți bani cât să poată trăi din asta, își zice și eu stau la masa rotundă și privesc în întuneric și, chiar dacă e întuneric, pot să văd marea, să văd valurile, mă uit la punctul meu fix din mijlocul Mării Sygne, la reperul meu, văd marea, valurile la fel de clar ca în miezul zilei, și în seara asta marea e destul de potolită, îmi zic în vreme ce-mi fixez reperul din mare în același loc ca întotdeauna, cam la mijlocul Mării Sygne este un loc care e al meu, îmi zic și mă gândesc cum Åsleik va veni în seara asta la mine să mâncăm lutefisk și nu prea am chef de musafiri, cumva nu mă simt în stare de absolut nimic, nici măcar să stau pe scaunul meu, îmi zic, dar undeva tot trebuie să stau și ceva tot trebuie să fac, iar mâine e ziua dinaintea Ajunului, Micul Ajun, apoi urmează Ajunul și am acceptat să merg cu Åsleik să sărbătorim Crăciunul la Sora lui, iar în ziua de Ajun vom porni dimineața devreme sau, în orice caz, înainte de prânz cu Barca lui către Øygna, așa am stabilit, îmi zic și privesc către reperul meu, către locul dintre valuri, unde îi văd mergând pe Ales și Asle, ținându-se de mână
