Traducere din engleză de Marlena Brașter

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2022

În 2018, imediat după publicare, Ultimul interviu a urcat pe prima poziție în topul vânzărilor de carte din Israel și s-a menținut acolo 30 de săptămâni. În 2019 a fost bestseller în Italia, desemnat de Corriere della Sera una dintre cele mai bune cărți ale anului. Romanul a fost finalist al National Jewish Book Award, nominalizat în Italia la Premio Lattes Grinzane, și în Franța la Prix Femina étranger.

Fiecare întrebare din tulburătorul roman confesiv Ultimul interviu deschide o ușă către o cameră tainică a vieții protagonistului. Și fiecare dintre răspunsuri dezvăluie că în miezul oricărui adevăr există un sâmbure de minciună, iar în urzeala oricărei minciuni este țesut și un fir de adevăr. Surprinzător pe fiecare pagină, Ultimul interviu mizează pe fragilitatea graniței dintre speranță și amăgire, dragoste și ură, realitate și ficțiune.

Sub aparența unei suite de întrebări și răspunsuri – un interviu pentru un site dedicat literaturii –, Eshkol Nevo construiește un roman profund și captivant despre un scriitor israelian de succes, care îi seamănă neliniștitor de mult. Fiecare întrebare este punctul de plecare al unui fir narativ, iar din mănunchiul acestora se țese confesiunea curajoasă  a unui bărbat silit să constate că tot ce a clădit pare să se năruie. Căsnicia lui este într-un impas pe care singur l-a creat. Fiica lui cea mare a plecat de acasă, simțindu-se trădată de un tată pentru care realitatea e o sursă de ficțiune, iar sentimentele celor dragi, un izvor de inspirație. Prietenul cel mai bun este lovit de o boală necruțătoare, dar poveștile nu îi pot alina suferința. Început cu dezinvoltură și chiar frivolitate, interviul devine tot mai serios, silindu-l pe artistul matur să își reconsidere istoria personală: a fost literatura un refugiu din fața vieții, sau i s-a substituit, iar acum el trebuie să plătească prețul?

„Prin complexitatea lui, acest roman ne avertizează: jocul pe care și-l permite naratorul-protagonist între virtual și concretul care lovește în plin e un joc periculos, desființarea  frontierei dintre real și imaginar are un preț. Când autorul se lasă tentat de «marea posibilităților nelimitate», ficțiunea invadează realul, iar atunci, căzând în goluri de realitate, poate deveni distructivă.“ – Marlena Braeșter

„O lectură captivantă… Eshkol Nevo forțează – la nivel tematic și stilistic – limitele ficțiunii, provocându-și cititorii să își re­considere neîncetat viziunea despre adevăr și imaginație. O carte îndrăzneață, de o frumusețe copleșitoare.“ Kirkus Reviews

„Intim, derutant, ludic.“ Marianne

„Eshkol Nevo scrie cu talent, cu umor și cu inteligență… Prietenie, invidie, iubire, nefericire, puterea de a merge mai departe – nimic nu-i scapă.“ Roddy Doyle

„Prietenie, familie, dragoste sunt temele predilecte ale lui Nevo în acest roman. Multe dintre poveștile din carte sunt emoționante, revelând capacitatea scriitorului de a-și demonstra compasiunea. Măiestria cu care analizează și descrie cele mai intime sentimente pare infinită.“ World Literature Today

„Captivant. Un ingenios și cuceritor portret al artistului nu chiar la tinerețe. “ Booklist

„Nevo este un strălucit chimist într-ale literaturii. Etgar Keret

Foto Eshkol Nevo (c) Radu Sandvici

Eshkol Nevo s-a născut la Ierusalim în 1971. A studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot și psihologia la Universitatea din Tel Aviv. Astăzi deține cea mai mare școală privată de scriere creativă din Israel și este considerat mentorul unei generații de scriitori în formare. A debutat cu un volum de povestiri, Zimmer Be-Givatayim(Demipensiune în Givatayim), în 2001, după care a publicat șapte romane: Arbaa Batim Ve-Gaagua (Patru case și-un alean, 2004), Simetria dorințelor (Mishala Achat Yamina, 2007; Humanitas Fiction, 2019), Neuland (2011), Ha-Mikveh Ha-Acharon Be-Sibir (Ultima mikvah din Siberia, 2013), Trei etaje (Shalosh Komot, 2015; Humanitas Fiction, 2017), Ultimul interviu (Ha-Reaion Ha-Acharon, 2018; Humanitas Fiction, 2022) și Gever Nichnas Ba-Pardess (Informații din interior, 2021). Toate romanele sale sunt bestselleruri în țara natală, iar două dintre ele, Simetria dorințelor și Trei etaje, au fost dramatizate. Trei etaje a fost ecranizat de Nanni Moretti, pelicula fiind nominalizată la Palme d’Or la Cannes în 2021. Publicate în traducere la mari edituri din peste zece țări (Gallimard, Neri Pozza, dtv, Chatto & Windus UK și Other Press USA etc.), căr­țile sale au fost premiate atât în Israel, cât și în străinătate. Romanele Neuland și Ultima mikvah din Siberia au fost recompensate cu Premiul Steimatzky, Patru case și-un alean a fost finalist, cu titlul Homesick, la prestigiosul Independent Foreign Fiction Prize în 2009, Simetria dorințelor a primit, în 2011, Premiul ADEI-WIZO în Italia și a fost finalist, cu titlul Wir haben noch das ganze Leben, la Kritikerpreis der Jury der Jungen Kritiker în Austria. Neuland a fost inclus pe lista Books of the Year in Translation a cotidianului The Independent în 2014. Eshkol Nevo a primit medalia de platină și medalia de aur ale Asociației Editorilor din Israel (2005, 2006, 2008, 2011, 2014, 2015), Premiul FFI-Raymond Wallier (în cadrul Salonului de Carte de la Paris, 2008) etc. Pe lângă romanele și volumul de povestiri amintite, este autorul unei lucrări de nonficțiune, Nifradnu Trach: Ha-Madrich La-Nifrad Ha-Matchil (Ne-am despărțit într-o doară: Manualul complet al unei separări, 2002), și al unei cărți pentru copii, Aba Shel Amalia Nosea Le-Ostralia (Tatăl Amaliei pleacă în Australia, 2010).

***

Fragment 

Cum vă alegeţi numele personajelor?

Mama lui Ari a venit să stea lângă patul lui.

De obicei schimbăm doar câteva cuvinte în spaniolă şi îmi văd de drum. Dar era ceva în felul în care ea intrase în încăpere, în felul cum mergea, mai greoi ca de obicei, târâindu‑şi picioarele, care m‑a făcut să mai rămân puţin. Oricum nu aveam unde să mă întorc acasă. Doar o saltea pentru yoga. Aşa că i‑am propus să se aşeze pe scaunul meu şi am adus încă un scaun din altă cameră.

Ari dormea. Somn adânc, după cum respira.

Am adus câteva empanadas, a spus, scoţând o cutie de plastic din geantă.

Semăna puţin cu Mercedes Sosa mama lui Ari. De fiecare dată când ne întâlnim mă izbeşte asemănarea asta. Ceva de indian în ochii ei. De fapt, şi în ochii fiului ei.

Gracias, am spus, luând una.

Prietenul tău e foarte puternic, spuse.

Ştiu, i‑am răspuns.

O să învingă boala finalmente, spuse.

Ce şanse sunt, nu spusei eu.

Când avea doi ani, spuse. Şi se opri.

M‑am uitat la ea. Tăcea. Am mai luat o empanada.

Era… foarte năstruşnic, prietenul tău, începu ea din nou. Alergam după el prin toată casa ca să nu spargă ceva.

Îmi închipui.

De la vârsta de un an a refuzat să mai doarmă după-amiaza. Toţi copiii intrau în încăperea cu salteluţe şi se culcau, dar el le înnebunea pe educatoare. Dar era îndrăgit. Făcea totul cu zâmbetul acela al lui.

Îmi închipui.

Într‑o seară – a spus închizând cutia cu empanadas – eram la bucătărie. Marcelo, soţul meu, era la lucru. De obicei adunam piesele de lego după ce Ari termina joaca, dar am uitat. Ce să fac, am uitat. Am fost cu el toată după-amiaza şi eram obosită. Nu ţi‑a povestit despre asta niciodată?

Nu

Deodată s‑a făcut linişte. Eram la bucătărie şi am auzit cum s‑a făcut o linişte rău-prevestitoare dinspre salon. Am alergat într‑acolo. Înghiţise o piesă de lego.

Oh.

Un cub mare. Din patru pătrate.

Doamne fereşte.

Am încercat să‑l scot, l‑am lovit pe spate, dar n‑a ieşit. Am chemat ambulancia. Între timp nu putea respira. Nici să plângă, pentru că nu avea aer. Ambulancia a ajuns repede. În drum spre spital era de fapt mort. Muerte clinica. Cum se spune în ebraică? Moarte clinică? Dar la Urgenţe au reuşit să‑l readucă la viaţă. Şi aşa a fost timp de câteva zile între viaţă şi moarte.

Wow.

Şi atunci i‑am schimbat numele în Ari.

Cum adică aţi schimbat?

Nu ţi‑a spus că avea alt nume?

Nu.

Bueno, poate că a uitat.

Care a fost numele lui dinainte?

Enrique. După fratele mai mare al lui Marcelo, care a fost unul din desaparecidos pe care junta i‑a făcut să dispară.

N‑am ştiut că…

Înţelegi, Marcelo, în loc să mă acuze pe mine că sunt proastă şi am lăsat copilul să se joace singur cu piesele de lego, aşa cum orice alt bărbat ar fi făcut, s‑a acuzat pe sine că i‑a dat copilului un nume care nu trebuia, nume fără noroc.

De ce fără noroc?

Ai auzit de Madres de Plaza de Mayo?

Da. Sigur.

Mama lui Marcelo era una din ele. Fiul ei Enrique, fratele lui Marcelo, a plecat la lucru la tipografie şi nu s‑a mai întors. A participat la manifestaţiile mamelor în fiecare joi până a căzut junta. Însă chiar şi după ce căzuse junta, guvernul nu a dat nici o informaţie despre Enrique.

Nemernici.

Se spune că o parte din cei care au dispărut fuseseră aruncaţi în mare.

Adevărat?

De aceea, Marcelo a imigrat în Israel. Nu mai voia să rămână acolo.

Ce poveste!

La spital, doctorul a spus: copilul vostru s‑a luptat ca un leu. Ca un leu s‑a luptat pentru viaţa lui. Atunci Marcelo a alergat la Ministerul de Interne şi i‑a schimbat numele în Ari, leu.

Şi a ajutat la ceva?

Numai Dumnezeu ştie. Dar eu nu cred deloc în Dumnezeu. Însă într‑adevăr Ari a deschis ochii şi a început să respire, iar doctorul a spus – n‑am să uit niciodată fraza aceea – „ceea ce e decisiv în astfel de cazuri nu e doar puterea morţii, e şi puterea vieţii. Şi fiul vostru are forţa vieţii foarte puternică“.

Aşa e.

Şi de aceea îţi spun că va învinge şi de data asta.

Să dea Dumnezeu.

Chiar nu ai auzit povestea asta?

Nu.

Bine, cum se spune pe la noi, în fiecare zi învăţăm ceva nou.

Exact.

Acum poţi să pleci, destul ai fost prieten bun azi…

Nu‑i nimic, mama lui Ari…

Carmela…

Carmela…

Şi ia cu tine şi empanadas. Pari flămând. Totul e în regulă cu tine, corazon?

Numele personajelor mele le aleg sub inspiraţia celor apropiaţi mie, ca să‑i imortalizez sau ca să mă motivez din punct de vedere emoţional. Dar uneori soarta personajului se schimbă de‑a lungul povestirii şi apare o nevoie arzătoare de a găsi alt nume.

Dacă ar fi să invitaţi la masă trei scriitori,
în viaţă sau morţi, pe cine aţi invita?

Dacă e vorba de o masă ideală, nu mi‑aş pierde vremea cu colegii de breaslă.

Scriitorii, vii sau morţi, au tendinţa de a se concentra doar asupra lor înşişi, astfel încât devin extrem de frustranţi. În plus, există întotdeauna bănuiala că o întâmplare intimă povestită în timpul unei mese cu scriitori va deveni materialul de care se va folosi vreunul dintre ei. Majoritatea detaliilor aparent biografice din acest interviu sunt luate, se pare, dintr‑o conversaţie pe care am avut‑o acum doi ani cu un presupus scriitor scandinav într‑un restaurant din Ierusalim. Se pare. Thrillerurile lui Axel Wolf se bucură de un succes imens în toată lumea, şi cu toate astea umerii lui erau căzuţi, ochii stinşi, părul blond tern şi obosit. I‑am pus multe întrebări pe un ton empatic, ca să înţeleg cum e posibil să fie în acelaşi timp şi celebru, dar să nu fie fericit. Aşa am învăţat, printre altele, că ceea ce se petrece în Columbia nu rămâne întotdeauna în Columbia, că o fiică poate să‑i frângă inima tatălui, şi că distimia e ca şi cum în cor­pul tău e un strat de gheaţă: sub gheaţă înoată peştişori de bucurie, dar nu ajungi niciodată la ei, pentru că gheaţa e groasă şi etanşă şi nu poţi să o spargi.

În orice caz, la masă i‑aş invita pe cei trei prieteni din copilă­rie. Suntem prieteni din liceu, dar în ultima vreme aproape că nu avem ocazii să ne întâlnim. Avem prea mulţi copii. Am făcut prea multe împrumuturi. Iar Ari e internat acum la Tel Hashomer.

I‑aş lua pe Yermi şi pe Hagai Carmeli de pe la casele lor ipotecate şi ne‑am duce la Ari. L‑am deconecta de la toate apa­ratele, l‑am îmbrăca cu un sweatshirt de pe vremea clasei a douăsprezecea (din cauza bolii, a dat jos toate kilogramele pe care le‑a adăugat de atunci) şi l‑am scoate din secţia de oncologie ca să‑l luăm la un pub din Kfar Azar. Poate că mai există pubul acela cu mese lungi din lemn. Am bea bere cu limonadă, ronţăind covrigei din boluri mici de sticlă, în amintirea acelor zile, vorbind despre orice în afară de faptul că Ari s‑ar putea să moară. Hagai Carmeli ar începe cu siguranţă să plângă la un moment dat, întotdeauna plânge când bea prea mult, pe când Yermi se uită pe mobil tot timpul şi se dă la chelneriţe, deşi la vârsta noastră e deja patetic.

Când primim nota de plată, fiecare îşi plăteşte consumaţia, şi ca întotdeauna descoperim că am pus prea puţin. Şi că fiecare trebuie să mai adauge câte ceva. În afară de Ari, de la care nu am cerut.

Prietenii mei niciodată nu m‑au considerat şi nici nu mă vor considera scriitor. Cel mult îi va amuza faptul că am deve­nit cineva care dă interviuri.

M‑au văzut copiind la examenul de religie, m‑au văzut întor­cându‑mă de la antrenamentul militar la tancuri distrus şi umilit, şi m‑au văzut îndrăgostit timp de patru ani de Tali Leshem, amor care – le era tuturor clar, mai puţin mie, că se va termina cu lacrimi – şi mi‑au ridicat moralul după ce ea s‑a măritat cu altcineva, au stat cu mine în săptămâna de doliu pentru bunica mea, şi mai ştiu şi că eu continui să mă simt în doliu până în ziua de azi; m‑au ajutat să merg după hernia de disc, m‑au ajutat să mă mut dintr‑un loc în altul, chiar şi când am ajuns la vârsta când angajăm companii de transport, şi îmi telefonează acum la studio de două ori pe zi ca să se asigure că sunt în viaţă.

Şi ei mai ştiu foarte bine că nu am răspuns la nimic. Şi dacă aş avea curaj, aş răspunde la toate întrebările care mi se pun în interviuri acelaşi lucru: nu ştiu. N‑am nici o idee. Întrebaţi pe cineva care se pricepe.

Share.

About Author

Avatar photo

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura