Seară dedicată lui Pierre Michon, unul dintre cei mai importanți scriitori europeni de astăzi, la Humanitas Kretzulescu
Miercuri, 24 iunie, începând cu ora 19.00, Editura Trei, prin imprintul Anansi. World Fiction, invită publicul bucureștean la o întâlnire literară care are în centru cea mai recentă traducere în limba română din opera lui Pierre Michon: romanul Scriu Iliada (traducere de Liviu Ornea).
Sub mottoul „Între Homer și Pierre Michon. Cum supraviețuiesc marile povești”, trei voci importante ale spațiului cultural românesc contemporan – Liviu Ornea, Magda Răduță și Bogdan-Alexandru Stănescu – le dau întâlnire cititorilor la Librăria Humanitas Kretzulescu, într-o discuție dedicată unuia dintre cei mai fascinanți autori europeni ai momentului.
Scriitor de o importanță majoră în peisajul european, Pierre Michon este laureat al unor distincții prestigioase, printre care Premiul Internațional Franz Kafka (2019), Premiul Internațional Nonino (2017) și Premiul Marguerite Yourcenar pentru întreaga operă (2015) – recunoașteri care confirmă statutul său de autor canonic al literaturii contemporane.
Considerat un „scriitor-cult”, Michon este celebru pentru o proză de o densitate rară, în care limbajul atinge o intensitate poetică extremă, iar biografiile marginalilor sau ale marilor figuri culturale devin adevărate mitologii moderne.
În Scriu Iliada, Pierre Michon propune o relectură incandescentă a figurii lui Homer, plasat între epoca antică și prezentul nostru. Romanul explorează forțele originare ale povestirii – iubirea și războiul – și transformă mitul într-o experiență vie, senzorială, uneori viscerală.
„Scriu Iliada e o carte grea, dacă nu inclasabilă, de o frumusețe stranie, în care materia e dispusă pe două paliere care comunică prin legături extrem de subtile. Primul fir narativ e povestea fals-autobiografică a formării și devenirii unui scriitor, formare mai ales culturală, dar și sentimentală, patosul erotic atingând uneori accente copleșitoare. În paralel, avem o suită de reinterpretări (mergând până la invenție pură) a unor episoade din scrierile homerice, văzute de fapt drept arhetip al culturii lumii; episoadele acestea dialoghează tainic cu episoade din viața scriitorului. Capitolul final e o parabolă superbă a creației literare, a nevoii de a absorbi și a nega tot ce s-a creat înaintea ta pentru a-ți putea scrie, în sfârșit, opera – care nu poate fi decât Iliada”, a mărturisit Liviu Ornea, traducătorul cărții.
„Această poveste este adesea erotică. Când rezistă chemării dorinței, ea ascultă vocile animalelor, ale copacilor, ale pietrelor… Iubirea și războiul sunt mama și tatăl oricărei povestiri”, mărturisea Pierre Michon după publicarea cărții.
Critica internațională a descris romanul ca pe un text „inclasificabil, impur și liber”, confirmând forța unui autor care scrie la limita dintre poezie și metafizică, dintre mit și experiență contemporană.
Întâlnirea de la Humanitas Kretzulescu propune o lectură comună a unui autor pentru care literatura nu este doar poveste, ci formă de cunoaștere și tensiune a limbajului. O seară despre cum se rescriu miturile atunci când sunt aduse în prezent și despre felul în care, uneori, literatura încă începe cu Homer.
*
Așezat sub semnul lui Anansi, zeul african al poveștilor, imprintul Anansi. World Fiction include șase colecții: Anansi. Contemporan, dedicată literaturii actuale; Anansi. Clasic, un spațiu al marilor autori ai secolului XX; Anansi. Mentor, ce reunește eseuri literare; Anansi. Ego, dedicată memorialisticii; Anansi. Blues, consacrată poeziei; și Anansi. Port Royal, dedicată călătoriilor, descoperirilor și felului în care oamenii s-au raportat de-a lungul timpului la Celălalt.
***
FRAGMENT
Scriu Iliada
Traducere de Liviu Ornea
Hai, vreau să te înfierbânt și mai tare, moșnege. Îngăduie‑mi să‑ți povestesc ce n‑am spus niciodată și nici nu voi spune vreodată (nici măcar mie, pentru că prea roșesc). Dar lui Homer i se cuvine totul, îi pot face hatârul. Prima dată când l‑am văzut pe Paris Alexandru…
Aveam experiența căsătoriei — excelența cărnii, între kore și matroană: fesele împovărează mai mult mâinile masculului, țipetele sunt mai extravagante decât ale fecioarei. Ești mai nemiloasă cu sclavele și mai sclavă în dragoste.
Troienii ăștia veniseră să petreacă în Sparta. Să facă sacrificii. Să benchetuiască.
Când l‑am văzut întâia dată — sunt o cățea —, ei tocmai soseau. Ah. Noi, femeile, le ieșiserăm în întâmpinare, un pic în urma soților noștri; rămăseserăm în picioare în antreu. Mi s‑au muiat genunchii când a apărut în capul scărilor; căciula lui stacojie; aurul colierelor barbare la gâtul său vânjos; tunica lungă, după moda ioniană; șuvițele răsucite sub căciula frigiană, blonde ca înseși buclele lui Menelau. Eram tot eu, în chip de bărbat, de barbar, în flagrant delict de blonzie. Purta în piele o strașnică zeiță, care trecu într‑o clipită‑n pielea mea. O dorință uriașă mă cuprinse. Numește‑mi dorința după ce zeiță vrei. Imediat, nodul mi‑a urcat în gât, un altul m‑apăsa în pântec — nod dublu: tulburare de cățea și foame de lupoaică.
Am așteptat; ah, dulcile chinuri din vremea sărbătorii; ocheade, obraji roșind, coapse atinse‑n treacăt. Iminența infinită. Ah, cum am amânat‑o, „cumplita crimă a spartanei“, cum se spune; mult pe‑ndelete‑a fost gătită mânza pentru montă.
Îmi place să aștept. Dar n‑am putut să joc prea mult rolul soției perfecte: nimeni nu poate cu nod dublu.
Știi ceva? Rostit astfel, în toată întinderea sa, numele complet de Paris Alexandru încă‑mi trezește pofta.
Homer, îmbătat de ea, dar mordant, suveran: Da, da, știu bine.
La Sparta n‑a trebuit să fac multe fasoane: Menelau s‑a îmbarcat ca să‑și înmormânteze bunicul la dracu‑n praznic. Ne‑a lăsat singuri. Crezi poate că vreau să spun: împreună cu zeița. Muritor naiv! Se spune c‑a fost mâna Afroditei? Crezi că Afrodita lucrează prin mine? Ei, nu, eu sunt cea care‑a lucrat așa cum ar fi făcut‑o Afrodita.
Afrodita, pe care‑o recunoști după gât? Atinge‑l pe al meu, moșnege. Mai desfrânată sunt decât ea. Să fim serioși, Afrodita sunt eu, știi bine.
Am fugit din Sparta chiar în acea noapte. Imediat ne‑am îmbarcat, cu zestrea mea în cală. Pânzele, valurile, luna, zborul, adulterul, dorința, iminența, vântul printre nori, noi întemnițați în corabie: el și cu mine. Fără să ne atingem încă, tremurânzi. Am întins pânzele, dar corabia a eșuat înainte să se crape de ziuă pe o insulă stâncoasă, îngustă, unde nu se putea ancora.
Chiar lângă pârâul dintre stânci m‑am aplecat și m‑am deschis, iar buzele ne‑au sângerat la primul șoc.
Ca un fiu al cărnii mele care mi‑ar fi fost smuls și pe care l‑aș fi regăsit. O bucată din mine. Pe care mi‑ar fi cusut‑o la loc.
Mădularul acela era la locul lui. În sfârșit.
Așa am trăit mai târziu întreg războiul: desfrânați și chelălăind ca niște câini prin odăi joase de unde se auzea zarva carelor de luptă.
La cuvintele‑astea, Homer se‑nfurie ca un adolescent, își îndreaptă‑n fine ochii spre ea, nu o vede. Brusc, nu mai vede nimic, nici coroana pinului, nici luna, nici pânza cortului, nici nimic.
E orb de tot.
Înseamnă că e treaz.
Lebăda a tăcut. Nu se aude decât murmurul lasciv al Elenei.
Am cinci brățări de aur pe brațul drept. Tot atâtea la gleznă. Îmi plac bogăția și aurul, sunt frumoase. Am pe pântec aur, ca să‑ți primesc sulița. Îmi vei desface pe ascuns fibula de aur.
În fine: De ce eu, un bătrân? o întreabă.
Păcat că nu‑i poate vedea chipul când îi spune: Ei sunt morți și tu trăiești. Și tu ești cel care… tu ai avut puterea să‑l concepi pe Ahile, tu singur vei avea puterea să mă posezi — în sfârșit. Ești stăpânul meu. M‑ai aruncat în brațele lui Paris; m‑ai menit suliței lui; m‑ai deschis lui pe plaja aia de bolovani; m‑ai predat cruzilor copii ai Troiei; mi‑ai pus în cârcă de‑a valma, mie, cățelei, toată rușinea, toată ocara; m‑ai zgâlțâit cu toate hohotele de plâns; ai făcut din mine o triremă care cutreieră prin tot locul; m‑ai secătuit; mi‑ai făcut tot ce voiam să‑mi faci când am venit să ți‑o cer prima dată: ție îți aparțin.
Acum tot tu mă vei omorî.
Homer nu s‑a mișcat, vrea să fie ea cea care vine la el.
Ea se apropie, Homer îi aude fibra rochiei foșnind, brățările jucându‑i la mână. Coapsele minunat de înfierbântate o poartă spre el. I se pare că le aude îmbrățișându‑se.
Spre el vin picioarele acestea, deopotrivă patimă și hotărâre.
Și totuși, ea nu există. A plăsmuit‑o el.
Copilul doarme adânc.
Luna coboară.
De‑acum tac toți.
Capul Elenei e peste‑al lui.
Îl privește: hăul ochilor albi deschiși. Dubla lor crăpătură, vag obscenă. Iar mai jos, mădularul ’nălțat în care bate sângele.
Mai spune ea, cu vocea gâtuită: Nu mă vezi și, vai, n‑o să roșesc. Nimic nu‑mi va jigni pudoarea, cum îmi place.
Afară, pasărea mai scoate‑un singur strigăt, în depărtare.
S‑a apropiat atât de mult, încât atinge patul. Un pântec de femeie se află la înălțimea feței lui Homer. Elena și‑a îndoit genunchii, deschizându‑se. Îi ține capul între genunchi, iar el simte foarte aproape, la îndemână, smocul de pin. E pe cale să atingă Războiul Troian. Își întinde mâinile înapoi, sub peplum, se‑ncurcă‑n pliurile lui; nenumărate falduri, șnurul; carnea regală e străbătută de un frison de spaimă, Homer ridică tot (e în stare, își permite, își poate îngădui așa ceva, din moment ce visează), suflecă, coapsele, un pic, bucile, mai mult, greutatea lor, apoi trebuie neapărat, cu asta‑i e dator, se duce drept în pajiștea ei, acolo unde stau voința Elenei, ființa și stăpânul ei. Înșfacă. Războiul Troian, asta țin degetele lui, cauza primă. În mâna lui bat inima războinicilor și cea a hexametrului. Iliada. Ține‑n pumn invenția literară, născută în fustele astea sub zidurile Troiei. Se gândește la vârsta pe care‑ar putea s‑o aibă ea azi. Aude răsuflarea molcomă a copilului și pe aceea, gâfâită, a Elenei. E ca și cum ai jumuli o pasăre; ca și cum ai născoci versuri: mâinile lui zboară pe ea, dau la o parte, sfâșie. Se gândește la lebăda cu aripile deschise, cu ciocu‑n desiș, ciocănind la greu, încălecând‑o. Lebăda își întinde gâtul, îl îndoaie la loc, și‑l înțepenește, o‑nnebunește, o jumulește, dar și ea jumulește lebăda. Brățările se lovesc între ele fără întrerupere. Lebăda vrea. Elena vrea. Homer vrea. Are să mai crape o dată crăpătura pântecului. Are să taie cezura. O deschide cu vârfurile degetelor. O recunoaște, în sfârșit știe, e sigur, nu‑i vis, e chiar Elena din Sparta, Elena din Troia: pentru că pofta îi îneacă pajiștea, țâșnește din ea. E fluxul care curge în inima Iliadei. Care poartă Iliada. Ea l‑ar vrea îndiguit. Pântecul ei stă mărturie. Încearcă.
Nicio cută nu e mai adâncă decât a ei. Pofta ei e‑o nesfârșită revărsare. Elena e încă în picioare.
Apoi își apleacă pieptul, gura ei se‑apropie și se îndreaptă spre locul potrivit.
